Spre asfințit
lupoaică bătrână și crudă
noaptea vărsa din blănuri
fiarele sângerii
ce umpleau cerul de răni
și smulgeau bandajele lumii.
În ceața de gânduri
greu cu aripi de petrol
se stingea aerul,
pe când cerul mărilor lepăda sus
stele vechi și bolnave.

În zori învățasem
să număr ploaia perfect. Apoi,
damă de verde cu tine alături
într-o doară
viol la drum mărginaș,
primăvara mi-a aprins coapsele
cu mâini de iarbă
și m-am redeschis la penultimul act
în care
ne furișam tăcuți peste ziduri
și mușcam noaptea de vintre
sufocând-o încet în cearceafuri.

Și-acum, de pe linia morții
mi-au deraiat în palmă clipe
și vieți,
mi-arunc monedele de pe ochi
și-ți șoptesc o privire
în formă de inimă.



27 februarie 2007