Cuvantul

Cuvântul care ne îndumnezeiește,
Ne moare prin cărți, plictisit de umilințe;
Pe care, nici o instanță a literaturii,
Nu le poate convalida.
L-am răstignit, spălându-ne conștiința
Cu o vadră de venin,
Pe care șarpele înțelepciunii,
Nici măcar nu a încercat să-l înscrie,
Pe lista cu brevete de invenții;
Căci era mult mai preocupat,
Să o ispitească pe Eva.
Cuvântul care ne vorbește,
Ar trebui reașezat în decantor;
Căci de atâta folosire
Și-a tulbrat sensurile,
În mâlul gândirii improprii...
Și-atunci, unde-i cheia codificării inutile,
A spectrului luminii unui cuvânt?
De ce n-o dăm unui fierar,
S-o reforjeze pe vechea matriță,
A cuvântului-CUVÂNT;
Cel care ne spunea verde în față,
Tot ceea ce avea de spus?
Ne privește ca un câine bătut,
Cu ochi din semne de-ntrebare,
Ascuns printre rânduri,
De unde visează să evadeze într-o zi;
Eliberându-se de snobismul delirului,
Înduioșător de trist,
Confundat prea des cu el însuși;
În vremuri în care toate ploile lumii
Și-au găsit adăpost...într-o lacrimă.