O poezie se scrie astazi usor.
Se amesteca cuvintele si, fara rima, se aseaza pe hirtie. Exemplu:
"Sunt ca un fluture, pierdut in inaltime,
acolo unde am uitat ca sunt."

Asta ne aminteste de incercarea Hegel si durerea de cap,
de cartile lui niciodata sfirsite, niciodata intelese,
insirate pe iarba linga balegarul de vaca biziit de muste:
Prea complicate pentru mintea noastra. Ce vrea autorul sa spuna?

Cuvintele aruncate asa au totusi o atractie mistica,
ce vine mai ales din asteptarea cititorului.
"Sunt", "fluture", "pierdut" suna caraghios de inutil pentru bunica,
dar adinc filozofic pentru cel in cautarea sinelui.
Nu insemna ca bunica sta ca test al valorii, ci ca test al vinzarii.

Cuvintele ne arata mai intii ca traim, si apoi ca simtim.
"Gindesc, si deci exist" a zis Descartes, dar in cuvinte.
Poate ca peste un milion de ani aceleasi cuvinte vor fi substanta materiala, vor capata forma si culoare, durere fizica,
ca acel "izbeste-mi timpla" al lui Nichita Stanescu.

Atunci ele vor fi direct materialul noilor experiente,
asa cum ne-a aratat chiar din secolul asta Godel
prin teorema lui de incompletitudine a matematicii,
care matematica nu e si ea decit un alt fel de a spune cuvinte.

Cuvintele ce se intretaie nu vor fi atunci doar o "contrazicere",
asa cum ne-a explicat profesorul de filozofie, ci o "contradictie".
Eu il pot contrazice pe Newton, dar nu inseamna ca am si dreptate.
Einstein insa a gasit contradictia in legile electromagnetismului.
Caci si fizica e pina la urma tot un alt fel de a vorbi.

Pina una alta, cuvintele ne sugereaza doar o bucata infinitezimala
a lumii in care traim, a ceea ce vom fi, a ceea ce vom simti,
fie ca acele cuvinte sunt poezie sau stiinta.
Si sugereaza, desigur, numai atunci cind si intelegem ceea ce citim.
Si asta e valabil la ambele categorii.