Demult, tare demult, pe vremea Împăratului Roș, era obiceiul ca, atunci când un copil te supăra, să îi arăți un colț al camerei și să îi zici, consecutiv și definitiv: „Să nu te miști de acolo, până nu ți-oi da eu voie! Ai înțeles?” Copilul răspundea cu un “îhî” înmuiat în lacrimi amare. Dacă se credea că pedeapsa asta cu trecutul la colț este prea ușoară, se apela la cojile de nuci, spre tristețea genunchilor care se prăvăleau peste ele.
Vremea Împăratului Roș a trecut de mult. Să tot fie vreo șaisprezece ani și ceva. Au dispărut multe odată cu el. O fi de bine? O fi de rău? Cine știe? Bine măcar că a mai rămas obiceiul acesta din străbuni cu pedeapsa. Așa că, uite, eu sunt de acord: să treacă la colț cine murmură în front sau fluieră în biserică. Așa îi trebuie! Să se învețe minte! Să-i cadă pedepsele pe cap una câte una, una câte una! Până când... Până când ce?