agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-20 | [This text should be read in romana] |
Despre decembrie 1989
Iată că au trecut 17 ani de la ceea ce este cunoscut drept Revoluția Româna. Ne pregătim să intrăm în Uniunea Europeană, să circulăm liber în acea Europă la care doar visam înainte de 1989 și, poate, treptat, să muncim pentru sume de bani occidentale care ne vor permite un stil de viață occidental, visul ascuns al fiecărui român. Incredibilă mi se pare capacitatea noastră de a uita, incredibil este asaltul la care suntem supuși din toate părțile de pseudo-evenimente mediatice, de Columbei, de Mitici și de unicul Gigi. Am uitat că în decembrie 1989 s-a murit pentru libertate. Pardoxul cel mai mare: sângele varsat de martirii pentru libertate a făcut posibilă o nemaipomenită viață a ipochimenilor care acum ne inundă, personaje care parcă au rupt bucățele din cultul Ceaușeștilor. În decembrie 1989 aveam (doar) 12 ani și eram în vacanța de iarnă, bun prilej de a juca mult fotbal în curtea unui liceu cu profil petrolier care se afla la 10 minute de mers de casa bunicilor, teren de handbal bine asfaltat și ale cărui porți aveau privilegiul de fi acoperite cu o plasă de sârmă care dovedea indiscutabil că mingea a intrat în poartă (sau nu). Știam despre ceea ce se întâmplă la Timișoara. Tatăl meu asculta seara Radio Europa Libera la micul aparat radio Gloria a cărui scurtă antenă era prelungită cu o lungă sârmă. Nu-mi aduc aminte dacă acea sârmă ieșea din apartament, cel mai probabil nu însă ea permitea captarea acelor voci libere. Aș putea jura că într-una din seri, când stăteam la masa din bucătărie și îmi făceam lecțiile la română sau matematică, lângă tatăl meu care își făcea de lucru și trăgea cu urechea la radio, am auzit pronunțându-se numele lui Ion Iliescu, probabil prezentat drept posibil viitor succesor al Ceaușeștilor. Acum, după atâta timp, am dubii, oare nu cumva derularea ulterioară a evenimentelor din România post revoluționară și-a pus amprenta asupra capacității memoriei mele de a înmagazina informația? Știam că la Timișoara a izbunit o revoltă crunt reprimată iar după câteva zile, probabil către 19-20 decembrie aflam siderat că Timisoara este liberă, ei alăturându-i-se Aradul și orașul Curtici. Cum aveam o imagine destul de vagă asupra acelei regiuni din R.S.R am alergat la atlasul geografic pentru lămuriri suplimentare. Ziua 21 decembrie 1989 a picat într-o zi de joi, țin minte. Familia mea avea programată o excursie la București, se apropia Crăciunul și Anul Nou iar una din cutumele noastre familiale (dar și a altor zeci de mii de români care avusesera norocul să stea destul de aproape de Capitală) consta în vizitarea nu a unor fine muzee sau rafinate teatre bucureștene ci a alimentarelor, brutăriilor, cofetăriilor spre o aprovizionare adecvată. Pe atunci nici nu visam că un tur de o oră într-un hyper-market poate înlocui alergătura a trei-patru persoane, statul la coadă timp de câteva ore bune cu rezultate mediore (două -trei salamuri pe care tatăl meu trebuia neapărat să le afume bine pentru a le tranforma într-o pastă solidificată cât de cât comestibilă). Ne-am urcat în Oltcit-ul familial dis-de-dimineață și am pornit-o către Capitală, în ciuda zvonurilor care roiau și a situației ciudate. Nici prin gând nu le trecea părinților mei că vor pica în mijlocul unor evenimente istorice. De altfel istoria fusese de mult evacuată din existența românilor de către regimul comunist. Pe la Otopeni am intrat într-o bizară ceață densă, rău prevestitoare (ea prevestea fidel vremurile cețoase care veneau…..) Am parcat mașina în centrul orașului fără mari probleme și ne-am început expediția de pradă, în Piața Amzei. Nu mai țin minte exact traseul pe care l-am parcurs cert este că pe la amiază eram împreună cu mama mea în imensul supermagazin Unirea, dezolant de gol, cu mărfuri puține și de o calitate îndoielnică (acel magazin personifica perfect România ceaușistă- monumentală pe dinafară dar goală pe dinănuntru). De la raionul pentru copii m-am ales cu cadoul de Moș Crăciun cred, un joc ce încerca să imite capitalistul Monopoly numit, (cum altfel decât..) COOP precum și o minge albastră de 35 de lei. Ieșind din magazin am observat stupefiați câțiva tineri (dar mie mi se păreau adulți în toată regula) care se agitau pe mijlocul bulevardului N. Balcescu, cel ce duce din Piața Unirii către Piața Universității și strigau împotriva lui Ceaușescu. În același timp le cereau celor care stăteau pe margini, pe trotuare și care se uitau la ei ca la urs să li se alature, evident, fără prea mare succes. Probabil că raportul dintrei cei de pe scena Istoriei și cei din sala de așteptare (de pe trotuare) era de cel puțin de 1 la 10. Fără să-mi dau seama atunci am vazut cu ochii mei ceea ce Alexandru Paleologu descria în cartea Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor ca fiind “grupuri de tineri în blugi, hotărâți, entuziaști, pe care îi părăsise în mod vizibil orice simț de conservare și care își spuneau că dacă dictatorul rămâne în scaun, viața oricum nu mai face doi bani.” Noi ne lăsasem mașina pe la Piața Amzei căci am urcat si noi, pașind pe trotuar, evident. La Piața Universității deja circulația era blocată și se stransesera cateva zeci, poate sute de oameni. În acea după masă și în acel loc a izbucnit nebunia. Elicoptere au început să survoleze zona la mică altitudine. Nu am să uit niciodată vuietul groaznic făcut de primul TAB care venea dinspre Piața Unirii. Nu a intrat în mulțime în plin dar i-au urmat încetul cu încetul altele, mai decisa, care parcă pentru a speria și mai mult amblau motoarele. Când a început să se traga, probabil cu niste petarde care au bubuit însa teribil, tata ne-a pus rapid în mișcare. Am ajuns la mașină și am încercat să părăsim capitala însă deja nu mai era atât de simplu. Ieșirea prin Arcul de Triumf și șoseaua Kiseleff era blocată iar tata a trebuit să ocolească jumatate din București. Am ajuns acasă târziu în noapte însă rudele ne-au întampinat ingrijorate si curioase. Toata lumea spera ca minunea să aibă loc. A doua zi, vineri 22 decembrie m-am decis sa-mi incerc noua minge de 35 pe terenul liceului din apropiere. Nu mai țin minte câte goluri am dat sau am luat, dar celebra fuga a cuplului ne-a prins in plina miscare. Iar cum victoria era evidentă și in micul meu târg oamenii s-au pus pe demonstrat, scandat căci Revoluția trebuia traita peste tot. Poate ca nici nu mai era Revolutie ci doar exprimarea imensie bucurii de a scapa de un regim criminal- totalitar. Trebuie să recunoaștem că s-a meritat a se muri în decembrie 1989. În primii ani de la Revoluție o mare parte din elita intelectuală românească, structurată în cadrul societății civile a vehiculat ideea că s-a murit degeaba în decembrie 1989. Dacă pe moment ideea era cat se poate de adevarata căci principalii profitori ai Revolutiei au fost nomenklaturistii neocomunistii conduși și organizați de Ion Iliescu acum, in pragul anului 2007 putem sa ne schimbam perceptia. Fără acel sânge vărsat aceste momente euforice nu ar fi avut loc. Fără acea generoasă donatie de sânge și vieți nu am fi facut parte din Europa care contează (adica Uniunea Europeana) ci am fi ramas un colț izolat si ciudat al Europei precum este Belarusul sau sarmana Serbie. Ofuscarea multor romani timp de 16 ani in privinta intrarii in Europa nu este justificata. Chiar si in Comunitate vom mai avea un foarte lung drum de parcurs până în momentul când vom înceta să ne mai fie rușine de țara noastră și de cei care o populează. Dar momentul 0 al noii Romanii l-au simbolizat cei care au avut curajul să iasă pe strazi atunci când încă nimic nu era decis, atunci cand exista riscul de a muri și nici o certitudine la orizont. Amăraciunea adevaratilor eroi a fost atat de bine exprimata de Catalin Nemes care în numarul 348 al revistei 22 scria într-o “Scrisoare de la răniți pentru Eroi” cu durere că “Nouă ne spun cei care atunci dârdâiau sub paturi că, de fapt eram beți și nu știam ce facem. Când încercam să vorbim despre memoria voastră și să cerem dreptate ni se spune că facem politică și că e mai bine să stăm pe locurile noastre, ca și cum în decembrie ’89 n-am făcut cu voi cea mai mare schimbare politică din istoria contemporană. Revoluția din decembrie până la urmă arata atat de fidel fondul poporului roman: o mică minoritate este capabilă de curaj, de asumarea riscurilor (chiar și a celui suprem, acela de a-ți da viața pentru un ideal!) în timp ce marea majoritate ( Bizonul/Mamaliga) așteaptă să vadă dincotro bate vântul, cine este învingătorul și învinsul și doar atunci, când deține certitudinea că se îmbarcă pe corabia învingătorului sare și ea la luptă, mânată de un oportunism extraordinar doar pentru a putea sa-si clameze après, demagogic și foarte volubil victoria! Care nu este a lui ci a acelei infime minorități care a avut curaj! Codrut Constantinescu |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy