Visule, lasă-mă să trec pragul nevăzut al parcului tău!

Lasă-mă să mă plimb pe cărări de tine făcute doar pentru mine, din chiar propria-mi închipuire.

Pășesc ușor, mai ușor decât trece umbra norului pe pământ și mă strecor printre mireasmă, umbră și lumină.

Și, dintr-o dată, îmi vine să mă plec, să mă rog, să cuget.

În grădina mea nu mare, pinul și chiparosul se contopesc într-un verde întunecat, numai ca să înmulțească albeața siluetelor încremenite-n marmură. Nici o altă pată de culoare nu se schimbă în petală; doar cerul liber, drum deschis spre-atâtea firi, spre-atâtea gânduri și întrebări.

De câte ori se-abat asupra-mi neștiutele răspunsuri ale lumii, m-adăpostesc la umbra ta, drag parc tăcut al minții mele, și-aștept să se reverse, din timpul dinaintea lui Christos, înțelepciunea celor ce te-au făurit aievea.

Și-o să mă-ntorc la tine o viață-ntreagă, la ceas de tulburare, de refugiu și greu răspuns.

... Iar tu mă vei primi mereu, ca să mă regăsesc pe mine, în ceea ce eu însămi am creat.