Totul începe cu un vers de Nicu Alifantis, fixat pe portativ aidoma pașilor de zi cu zi. Apoi, ca o completare, alți idoli -valori ale altor arte- completează peisajul. Și uite așa i-am recunoscut pe Sir Anthony Hopkins; Klaus Meine; Garcia Marquez sau Calin Pop.
Moment prielnic pentru răspunsuri, dar mai ales întrebări; doar că setea mea, de multe ori năucitoare, de cunoaștere, lăsase loc platitudinii. Mă simțeam mut și neinspirat. Din teama de a nu greși mi-am privit preferații asemeni unor idoli, a căror impetuantă prezență mă inhiba și speriau în același timp.

Nu puteam spune nimănui, chiar dacă ei mi se adresau și mă priveau, aspecte minore dar totodată importante... cum ar fi faptul că odată cu evoluția omului și a tehnologiei, sentimentele iau o altă formă. Spre exemplu idilele astăzi încep în Mall-uri, printre rafturi și raioane sau pe scări rulante. Nu-mi putea lăuda reușita de atunci când din imaginea unui cartier mărginaș, de la blocurile căruia se auzea muzică dezonorantă și decăzută; transpunând și nedenaturalizând adevărul m-am exprimat într-o formă literară, totuși:"stăncile au îceput să ragă fară a ști că timpul le este și lor vrăjmaș"("Scrisoare").

În același text, muza pe care în realitate n-am iubit-o în nici un fel, fiind totul doar o imaginație a minții mele; apărea și dispărea în locuri total lipsite de poezia cotidiană sau frumusețile orașului. O zăream la Mall sau la liceu, dar -sincer- îmi doream s-o căd zilnic, pentru că și minimum de 30 de secunde ar fi fost suficient să-mi continui povestea cu 2-3 pagini în ziua respectivă. Cert e că mă inspira. Frumusețea ei nu m-a interesat; ba chiar nici nu o vedeam atât de frumoasă și dacă ați citit sau veți citi textul respectiv veți observa că nu se găsește nici o descriere fizică a ei. Nici măcar o tentativă sau urmă. Am considerat-o perfectă pentru acel rol pe care l-a jucat în imaginația mea, fără a ști vre-o data ce am scris gândind la ea.
Când am zărit-o la Mall sau la liceu (ce tânăr eram pe-atunci !!) a trebuit să transpun iar adevărata imagine și inspirația m-a îndemnat să că "în centrul universului de nebuni erai tu". Adică ea.

Aș mai fi vrut să le spun că laud evoluția secolului XXI, chiar dacă spre deosebire de secolul trecut, poezia și teatrul erau o modă, asta le face în prezent demodate, învechite (și nu clasice). Totuși, salut faptul că doi tineri când se cunosc fac schimb de coduri ce reprezintă numere de telefon sau adrese electronice. Mă bucur că se pot face urări de "noapte bună" de la distanță și acestea rămân undeva scrise; lafel cum mă bucură că se poate discuta ore întregi, fiecare din camera lui prin intermediul acestor noi tehnici.
Ceea ce dă o notă gravă acestor noi aspecte este faptul că într-o limbă extraordinar de frumoasă și mai ales bogată, ca tineri, ne complacem în fața calculatorului cu un vocabular de aproximativ 100-150 fe cuvinte. Acesta ar fi însă reversul medaliei și încă o dovadă că omul chiar nu evoluează, ci involuează odată cu evoluția mașinăriilor, programelor, invențiilor și calculelor sale.

Dar oare pălăvrăgeala mea i-ar fi interesat pe vre-unul dintre ei? Cred -totuși- că neinspirația și lipsa de curaj au fost benefice. Oricum, nu aș fi vrut să-i supăr pe vre-unul dintre Sir Anthony Hopkuns; Klaus Meine; Garcia Marquez sau Calin Pop.
Visul a început cu un vers de Nicu Alifantis...