Sub palida cunună a petalelor de argint se vede un chip de astru, divin, îmbrăcat în haina numită OM. Și oftează, pierdut în negura vremii, parcă ar fi trecut deja de Zenit. Să fie oare un geniu fără identitate? Născut în brațele Creatorului, alăptat de înțelepciunea Lui și trimis aici...pentru ce? Pare complet epuizat de neștiința omenirii, păcatele noastre îl macină până în adâncul spiritului. Mă privește trist, cu ochii lui gălbui, de culoarea frunzelor de toamnă. Ar vrea să spună ceva dar nu poate...Ar vrea să îmi arate dar e atât de firav, încât abia ridică mâna.
E-o liniște cumplită. El își închide ochii...parcă visează...Doar respirația i se mai aude, rar și prelung, precum doimile trase de un arcuș la vioară. Își deschide ochii și mă privește fix. Pare cuprins de plictis. Schițează un zâmbet trist... dezarmant. Buzele-i vineții se mișcă ușor dând naștere primelor cuvinte: Nu se poate continua tot așa! Atât a spus.
Am fixat ochii în pământ. Mi-am dat seama. Vai! Cât suntem de păcătoși noi oamenii...Rușine! De ce cădem așa ușor în păcat? În acea clipă mi-am spus în gând: E nevoie de o schimbare! Să lepăd haina pângărită de păcat și să merg mai departe cu sufletul pur...reînnoit...
Privesc la el...În toate aceste clipe mi-a citit gândurile. Nu poate fi posibil așa ceva! Mă privi fix, cu aerul său protector. Omul acesta chiar era o enigmă, cu ochii săi plini de melancolie, pe care s-a cernit rugina toamnei, cu părul său negru de culoarea corbului. Părea a fi o fantomă... atât era de palid.
Și mă întreb, cum de l-am întâlnit? Priveam cerul...în permanenta lui schimbare și de-odată îmi apare în față el...geniul tăcut...plăpând...ce ascunde în sine toată forța creatoare... O fi vreun semn.
Visez pierdută, la începutul acestei întâmplări, când mă trezește din această reverie mârâitul surd al unui câine. Privesc în jurul meu. A dispărut! La fel de misterios precum a apărut. Poate l-am visat doar...
Mă pierd cu privirea la cerul albastru, ai cărui nori par a schița un zâmbet enigmatic, misterios....zâmbetul lui... Iar eu surâd pierdută către norii ce încep să se spulbere.
Sub palida cunună a petalelor de argint, se vede un chip de astru, divin...