de la o vreme îndemn oamenii la tăcere
așa cum mă ruga mama să nu mai iubesc crinii
tenebrele ei parfumate mâinile din care creșteau
semnele fricii

dincolo se aflau ceilalți
încruntată mama le planta liniștea în ghivece

din toate părțile se auzeau galopând spiritele mării
țipetele ei de groază adâncirea în osul perforat
al neputinței
și eu mirosindu-i mâinile printre buchete nesfârșite de crini

dacă am ieși de-aici am vedea cum se îneacă sufletele
îmi spunea înainte de somn
îi strângeam cu forță pumnii îi descântam în surdină
lovește în mine
lovește-mă până strivești petalele de inimă
până tace definitiv marea

nu mă auzea
își trecea lent degetele prin polenul morții
deasupra cerul devenea o criptă fără parfum