Noapte. Noapte adanca si-o liniste profunda. Intuneric. Departe, o lumina. Doua. Trei. Mai multe. Deasupra, stele. Una; doua; trei; o infinitate. Si luna... Si aerul asta rece, de noapte, si vantul, si adierea aceasta a lui care ma cutremura…
Miroase frumos. Afara, afara miroase a primavara. (Oare cand are sa vina cu adevarat? Si... oare va veni vreodata?) Inauntru... inauntru e pustiu. Doar eu, eu si gandurile mele. O muzica in surdina, si o fereastra deschisa, deschisa larg catre nesfarsire.
E liniste. Dintr-un colt ma priveste molatic o papusa. Miroase puternic a viata. Si o boare placuta, familiara, pluteste in incapere. Miroase a dragoste, miroase puternic a EL. Miroase a fericire. A bucurie si speranta. Adie vantul de seara, vantul nostalgic al tineretii. Si-o liniste deplina…
Ma intreb… ma intreb deseori, noua, noua celor tineri ne este mai draga mai mult ziua... sau noaptea? Suntem nehotarati... Cel putin eu, eu nu stiu precis: Iubesc ziua, iubesc lumina si rasaritul soarelui, asa cum orice tanar iubeste, iubesc zorii zilei si miezul ei, dar, dar iubesc la fel de mult si noaptea, cu intunericul ei luminos, iubesc amurgul, apusul solar si rasaritul stelelor, iubesc lumina lunii si linistea nocturna... Ziua simt ca traiesc, iar noaptea… noaptea ma regasesc, ma aflu pe mine insumi, asa cum nici eu nu ma cunosc...
Mireasma asta care pluteste, care ma inconjoara si care ma ameteste, mirosul asta al LUI, a tot ce-i apartine, ma adoarme si-n acelasi timp ma trezeste, imi trezeste si foame, si sete, si dorinta...
Mi-e sete. Mi-e o sete nebuna de el, mi-e sete de buzele sale, de sarutul sau cald si apasat, de tot ce-i apartine, mi-e foame de el, de fiinta lui, de rasuflarea lui – mai intai calma, apoi repede si nerabdatoare, nelinistita si grabita, mi-e o foame nebuna de viata, de dragoste si fericire...
Se trezeste la viata dorinta de a fi in doi, parerea de rau, regretul de a fi singur, dorinta de iubire, de dragoste, de intelegere, de daruire si posedare, dorinta de viata fericita, fara nori, pazita de furtuni si uragane, dorinta de A TRAI.
Poate ca uneori conteaza mai putin cum sau in ce fel traiesti. Poate ca e deajuns sa stii ca poti face ce vrei, ca esti liber sa traiesti... Insa putini pretuiesc cu adevarat viata... Putini isi dau seama ca ea trebuie traita, ca ea este unicul dar al nostru si nu merita aruncat... in neant. Nu multi isi dau seama ca traind castiga mult, mult prea mult pentru a a mai putea muri atunci cand vor... Putini se mai gandesc la tot ce-a fost candva, la tot ce-au capatat si la ce-ar mai putea capata, la ce-ar mai putea fi… Ideea fixa si frica, oricum ar fi ele, exista ascunse in gandul tuturor. Tuturor le e frica de moarte, dar multi recunosc; putini au frica de viata, dar grav e ca nu vor s-o recunoasca. Si, pentru a nu fi nevoiti s-o intampine asa cum e ea – VIATA – hotarasc sa-i curme firul, ascunzand teama si frica c-un cuvant: TREBUIE.

...

Mi-e somn. / Si poate-as vrea sa dorm. / Dar undeva, in departare, / M-asteapta s-o miros – o floare.
O floare – ei ii daruiesc / Tot ce simt, / Tot ce gandesc, / In timp ce ea imi daruieste mie / Iubire, Viata, Bucurie

... Am sa-mi hranesc floarea cu visele mele. Am sa-i ud radacina cu roua ochilor mei. Am sa-i daruiesc lumina sufletului meu. Am sa-i pastrez locul in inima mea. Pana va creste mare… mare.

...

E tarziu... E liniste. O liniste surda, calma si calda. As vrea sa dorm, dar simt ca nu pot. Si, chiar daca as incerca, cu toate ca as putea sa reusesc, gandul meu ar sta treaz, ar ramane sa vegheze somnu-mi lin – sau poate mai putin – si visele-mi, si linistea din jur...
Te stiu acasa, poate la birou, scriind, poate in pat, citind, dormind sau gandind. Te simt insa langa mine, viu si mai bun ca niciodata, dornic de a reusi, de a izbandi. Iti simt rasuflarea calda, iar mana mea rece simte apropierea moale si fierbinte a mainii tale. Toata fiinta mea te doreste din adanc, te simte, te iubeste si te cheama...
Maine… “maine” acesta care va incepe peste putin timp, maine va fi o zi ca toate celelalte, o zi insa unica, o zi pe care n-avem sa o mai intalnim vre-odata. Va fi, ca toate celelalte, o zi a noastra, a dragostei noastre, o zi fericita. In gandul meu, cu teama parca, incerc sa aflu cum mi-am inchipuit-o candva, mai demult, in taina, sfioasa si tematoare. Te vedeam copil, dar un copil matur, incercand sa faca totul pentru ca totul sa fie bine... Te vedeam un copil cu bratul plin de flori – sau de vise? – pe care sa mi le daruiesti, cel putin doar cu gandul...
Flori am spus? Ce straniu… Oare unde sunt florile pe care mi le-ai daruit tu candva? Unde oare sunt toate petalele lor?
Flori… flori fara nume... Flori. Florile ma dezorienteaza. Le iubesc, insa nu stiu cum sa le pot iubi fara sa le ranesc, sa ma pot bucura de ele fara sa le curm firul vietii...
Anul acesta... anul acesta n-am atins nici o floare. Si ma gandesc la faptul ca, anul trecut, desi-mi doream nebuna un buchet - de ghiocei, garoafe sau frezii – desi fiinta mea simtea nevoia de a strange la piept cateva fire, am avut parte tarziu chiar foarte tarziu, de un mic buchetel, pe care sa-l admir si caruia sa-i sorb parfumul...
... Mi-aduc perfect aminte:Undeva, nu stiu unde, zarisem flori. Flori de primavara. Ce mult imi placeau! Eram hotarata sa-mi cumpar – un fir doar – si sa stiu ca-i numai pentru mine. Am vrut sa fac un pas, dar m-am razgandit. Nu. N-am s-o fac. Vroiam… sa aflu cine, cine imi va darui prima floare pe anul acela. Vroiam ca atunci – cand imi va fi daruita – sa ma bucur cu adevarat de ea. Dar… eram singura. Nimeni nu stia ca exist si ca-mi doresc – si eu! – o floare. Nimeni nu ma iubea. Si intr-o zi, fara voia mea, am luat in palma un ghiocel. Era mic, plapand si dragut din cale-afara. Putin ofilit. L-am luat cu mine. Aflasem ca asteptarea mea nu mai are rost… Vroiam sa-l iubesc. Si iata cum, in primele luni ale anului, nu m-am putut bucura de o floare... Eram singura. Nimeni nu ma iubea. Anul trecut. Candva. Demult...
Acum, anul acesta, din care s-au scurs mai mult de 45 de zile, imi doresc, ca si atunci, o floare. Totdeauna mi-am dorit un buchet imens, pe care sa nu pot sa-l cuprind, sau numai una. Nu trei, nici cinci. Multe sau una. Asa sunt eu. Cer – ca in viata – mult, prea mult, sau cat se poate de putin. Cu nimic… nu ma multumesc. Si totusi... anul asta – cel putin pana astazi – seamana cu cel trecut. E drept?
... Hm! Ma gandeam la visul meu, la iluzia mea referitoare la ziua de maine. Imi visam o floare, o floare sau un brat de flori. Dar nu – bratul de flori este mai protocolar. Prefer sa-l pastrez … pentru cea de-a treisutesaizecisicincea zi. Maine – ba nu! De cateva secunde e azi! – este doar a osutaoptzecisisaptea zi. Ajunge(a) si numai una. – In visul meu!...)
Ma intreb de multe ori, de ce nu mai suntem noi ca la inceput? De ce el nu mai e la fel, de ce eu nu mai sunt cum eram? Unde sunt zilele in care vorbeam despre noi, incercand sa ne cunoastem cat mai bine unul pe celalalt, unde unde sunt zilele cand intalnirile ne erau incadrate de buchete de flori? Unde sunt cei doi copii ai verii, sau ai toamnei?
... Mi-e toamna. Da, da, toamna. Suna ciudat? Poate. Dar in sufletul meu ploua si e ceata. E frig si e pustiu. Si cad frunze. Ceva este parasit, asa cum toamna frunzele parasesc copacii. Ma gandesc – cu nu stiu ce sentiment fara nume – la o vara trecuta, o vara cu soare, in care sufletul meu radia… Ma gandesc la o iarna trecuta – chiar daca nu prea pare – o iarna alba, rece si trista, inviorata doar de propriul alb. Ma gandesc la primavara ce-a venit – chiar daca nu si-a facut pe deplin aparitia – ma gandesc ca pentru mine n-a prea sosit, ca s-ar putea – poate – sa nici nu soseasca vreodata… sau cel putin nu prea curand…
As vrea sa spun multe. Muzica asta nocturna, desi demodata, atat de calda si prietenoasa, ma indeamna sa dorm… Cred c-am sa-i ascult sfatul, desi vreau sa scriu tot ce-mi trece prin cap. Nu stiu concret ce, dar observ ca numai prostii. Pe intuneric insa, in liniste, in mintea mea cuvintele au alte intelesuri si frazele prind alt contur. Totul este altfel...
Noapte Buna!
... Sper ca visele sa nu-mi fie desarte. Sper ca - macar mai tarziu – sa se implineasca.
Sper ca inima mea sa bata si-n noapte, chiar daca langa mine nu-i nimeni...
Sper ca in zorii zilei ce-o sa vina sa fiu mai tanara, mai copil, mai matura, mai fericita…