M-am suparat de multe ori pe oameni.
M-am suparat si am tacut in mine cuvinte pe care ar fi trebuit sa le spun. M-am suparat si am plecat dintre oameni intr-o lume pe care eu am crezut-o mai frumoasa si mai adevarata. M-am suparat pe vorbele oamenilor, cele cu rost dar mai ales pe cele fara rost. M-am suparat pe fruntile incretite, pe privirile reci, pe pumnii aratati la manie si pe degetele inclestate de durere. M-am suparat pe sentimentele lor dezordonate, pe infidelitatea si pe neseriozitatea lor.
M-am suparat de tot, pe toti oamenii.
Si m-am retras in mine.

Si acolo, in lumea pe care eu am crezut-o mai frumoasa si mai adevarata, am descoperit cuvinte pe care trebuia sa le spun. M-am regasit cu fruntea incretita de suparare; cu privirea rece, strangand manios pumnul care D-zeu si intrebandu-l "de ce?". M-am privit din afara mea si am vazut cum lacrima imi curgea pe obraz. Si eu sunt la fel de infidel ca si ei, chiar daca nu cu fapta. Si eu fug de lume ca si ei, mintindu-ma ca lumea mea e mai frumoasa.

Si-atunci, m-am suparat pe mine si am invatat sa-i iubesc pe oameni. Si cand mi-am dat seama ca oamenii nu sunt nici rai, nici buni, nici calmi si nici maniosi, nici frumosi si nici urati ... mi-am dat seama ca sunt de fapt Oameni.

Si ca eu sunt unul dintre ei.