Fara sens. Nimic nu mai are sens. Ma trezesc dimineata lipsit de sens, in sunetele cretine ale ceasului cu alarma. E frig, ceata de afara s-a lipit strans de geamuri, strivindu-si sanii pe sticla mata si zambind in hohote inspre chipul meu nebarbierit.

Ai privit vreodata un loc fara sens? E ca un om fara suflet, ca o lampa fara bec, e ca un boa constrictor incolacit in jurul unei capre fara aparare, tinand intre colti un trandafir si suierand subtil un tango argentinian. Totul pare a se dizolva intr-o patetica nuanta de gri spalacit, forme nedecise topindu-se unele intr-altele, scurgandu-se diform spre baie si disparand in scurgerea de la dus.

Ma ridic in picioare si ridic mana dreapta. Cu indexul ridicat ca pe o arma, arat pe rand catre fantasmele din camera si le dau nume. Pat. Covor. Fotoliu. Rand pe rand, fiecare se aduna din colturi uitate, atom cu atom, molecula cu molecula, si sorb cu sete din sensul cuvintelor. Sensul da forma. Forma da continut. Materie. Masa. Energie. Clipesc brusc si revin intr-o lume familiara, imi mangai supusii fugar in ritualul diminetii si deplasez universul pana cand camera dispare in spatele meu, rupta din realitate, dar inca vie in amintirile subconstiente ale privirii care i-a dat viata.

Cine sunt eu sa tremur? Cine sunt eu sa ma joc cu lanurile de confuzie si plantatiile nesfarsite de vita-de-indiferenta? Ia-mi coasa din mana si ma lasa aici, pe patura verde-pal a matusii mele de-acum douazeci de ani, cu un pachet de carti de joc si o dorinta de victorie. Da-mi cirese din gradina lui Dontu, si lasa-ma sa visez fluturi si zane poposite alene intre ramuri. Lasa-ma sa alerg pe valea Teleajenului, cu genunchii juliti si razand printre lacrimi, cu barca de lemn cioplita de tata stransa tare tare la piept, aproape de inima.

Albastrul e culoarea nemuririi. Privesc cerul cuibarit in palma diminetii si simt crescand in mine paduri si lacuri si munti mohorati si salbatici. Simt stancile rasarindu-mi prin carnea prea slaba, si brazii, mandrii brazi ai Ceahlaului inconjurandu-ma ca o catedrala. Sunt stapanul ursilor si mai-mare peste zmeura, sunt regele haiducilor si fiul raurilor fara capatai. Ia si mananca, tu, calatorule, caci aceasta este carnea mea. Ia si bea, insetatule, caci acesta este sangele meu, curgand involburat si amarnic din varf pana in marea cea mare. Priveste de jur imprejur si vezi-mi radacinile, si frunzele, si ochii, si sufletul sufletului meu cantand in prea putine versuri nemurirea care mi-a dat viata.

Si totusi...

Ingenunchiat in roua diminetii, ma rog. Ingenunchiat in fosnetul razelor de soare, ma rog. Ingenunchiat in sufletul aripilor, ma rog. Pentru pacea umbrelor si linistea luminii, pentru acum si pentru pururea si pentru in vecii vecilor, in numele si infatisarea si inima cantecului care mi-a dat viata si vise si temeri si dorinte, ma rog. Ada-mi izbavirea, Doamne, dar nu cand mi-o doresc, ci cand voi sti s-o inteleg.



Ti-am spus oare azi ca te iubesc?


Leiden, 18 aprilie 2002