Mă tot întreb dacă se poate cineva obișnui cu moartea. Eu zic că nu, oricât aș vrea să nu fie așa. E ceva natural dar e absurdă, fără vre-un sens și vine mereu pe nepregătite.
Ieri am văzut un om, poate că îmi era chiar prieten, eu însă nici măcar nu l-am salutat și probabil că dacă nu aș fi citit azi în ziar despre el cred că nici nu mi-aș fi amintit că l-am văzut.
E ciudat nu?
A murit un om! Săracul... Dumnezeu să-l ierte... dar nu ar fi trebuit să traverseze pe acolo... nu ar fi trebuit să se ducă nici măcar la amantă în seara aia. Vedeți așa a devenit vina lui, el e vinovat, numai el.
Nu există durere mai mare decat aceea de a pierde pe cineva la care ții, dar la un moment dat durerea trece și devii nervos, da, nervos pe neputința ta de a schimba lucrurile. Și pentru mult timp rămâne acel nod în gât care nu vrea să mai coboare, simți că îți vine să spargi tot (și poți să o și faci) dar realizezi că nu se schimbă nimic. Urăsc starea asta de neputință.
Așa că până în final îl conduci pe ultimul drum și ții capul adânc în pământ de frică ca nu cumva când ridici ochii să întâlnești privirile (poate la fel de disperate și neputincioase ca ale tale) ale mamei, tatălui, prietenei, nevestei sau chiar ale celorlalți amici ai lui. Și iar îți vine să spargi tot.
Viața e dură, iar pentru a a pune punct trebuie să existe ceva și mai dur; asta pot accepta însă nu pot!accepta absurditatea, moartea ar trebui să fie prevăzută.
Acum ca să închei spun că viața trebuie trăită, nu contează ceea ce facem, bine rău, nu are nici cea mai mică importanță.Important e să facem ceea ce vrem fără prejudecăți sau rețineri pentru că nu se știe niciodată cât mai putem profita.
Acum am plecat...