agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-23 | [This text should be read in romana] | Submited by C
(I)
Cu rîvnă È™i amar, cercat-am să culeg roadele cerului — È™i n-am putut. Ele se înălÈ›au spre nu È™tiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor. Crengile bolÈ›ilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele își pierd fructele. Nici flori nu înfloresc pe cer È™i nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce pă-zi, de necaz È™i de urît, pustieÈ™te grădinile omului. Nu, nu; nu pe aÈ™tri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerÈ™ind pomana înălÈ›imilor. Sătul de tot felul de ceruri — mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. „Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieÈ›ii“ (Facerea, 3, 24). Pe acest drum am cerÈ™it de multe ori. Și trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deÈ™arte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Și cum mergeam aÈ™a în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaÈ™tini È™i umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii. Nu cu sfială È™i cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoÈ™ului fatal. Cuget de foc ne trebuie — È™i ascuÈ›ind arme È™i nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos-tru. Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii È™i nici flăcări. Vom naÈ™te paradisul la umbra caznelor — È™i blînd ne-om o-dihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai de-săvîrÈ™irii de o clipă. El să rămînă cu o veÈ™nicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muÈ™cînd din merele ce putrezesc sub soare. ÃŽndrăgind È™tiinÈ›ele greÈ™elii, vom fi asemenea Lui, È™i — prin durerile Ispitei — mai mari chiar. Crezut-a El prin moarte să ne facă robi È™i să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viață. A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de a-devărurile sigure ale sfîrÈ™irii, a nu lua-n sea-mă absolutul, a transforma moartea în glumă È™i-n întîmplare nesfîrÈ™itul. Nu poÈ›i respira de-cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleÈ™itor de grav, față de care Dumnezeu e biată jucărie. ÃŽnarmaÈ›i de accidentele vieÈ›uirii, vom pustii siguranÈ›ele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, È™i peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinÈ›ei. …Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor. Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenÈ›i È™i goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Și cum nimic nu e de vrut, paÈ™ii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea È™erpuia prin noroiul dorinÈ›elor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinÈ›i, căutarea lor fără folos. Ei nu È™tiu că raiul È™i iadul sunt înfloriri ale clipei, ale clipei înseÈ™i, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor. Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sunt fără margini în fiece din ele? Ce mai aÈ™tept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal? Oamenii sufăr de viitor, se reped în viață, fug în timp, caută. Și nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiÈ›i de zădărnicie. Eu È™tiu că totul e final, că există doar o cli-pă, fiecare clipă, că pomul vieÈ›ii e răbufnirea de veÈ™nicie, reversibilă în actele fiinÈ›ei. Și astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopÈ›i, în nopÈ›i mari ce ridică în faÈ›a minÈ›ii fundurile lumii, cum aÈ™ È™ti dacă sunt sau nu mai sunt? Și mai poÈ›i fi atunci sau poÈ›i să nu fii? Sau, prins în nedesluÈ™irile muzicii, pierdut în ele, curățit de întîmplările respiraÈ›iei, cum te-ai asemui semenilor? A nu avea decît o È›intă: să fii mai inutil ca muzica. ÃŽn ea nu afli nici pe este È™i nici pe nu este. Unde te găseÈ™ti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor? Oamenii nu È™tiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrÈ™irea, cînd „ros-tul“ vieÈ›ii e extazul acestei nedesăvîrÈ™iri! Dar cum să le dezvăluim suprafeÈ›ele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister È™i să-i îmbătăm de-o fascinaÈ›ie atît de simplă? ÃŽmi vin în minte anumite nopÈ›i È™i anumite zile… Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool È™i mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră È™i zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăți de stele. Acum, sunt fericit să mă separ de aÈ™tri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte. Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. SpaÈ›iul fără flori È™i arbori îndeamnă ochii spre cer È™i aminteÈ™te muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veÈ™nicie È™i-n umbră de pomi. Istoria e negaÈ›ia grădinii. Nădejdile le datoresc nopÈ›ilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau È™i, singur între materie È™i vis, ridicam aromele decepÈ›iei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte — acest posibil fără timp. Totul se prea poate — dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd — È™i unde zboară ele? ÃŽntr-o veÈ™nicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii. …AÈ™a am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînÈ›elegere i-au răpit oamenii turburările È™i le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toÈ›ii prea omeneÈ™te de razele lui È™i, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă È™i pe cer? Nu È™tiu pînă unde soarele este. Dar È™tiu prea bine cît nu mai sunt sub el. — Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschiÈ™i, paralel vremii, orizontal pe vis È™i disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimÈ›it amestecul de fericire È™i neant al risipei de strălucire — acela nu cunoaÈ™te nici una din primejdiile pe care frumuseÈ›ea le-a adus în lume. Credeam a fi tînăr sub soare, È™i m-am pomenit fără vîrstă. Și dacă-n miez de nopÈ›i mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug È™i rămîi ființă È™i neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor. Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu È™tiu care oră a înserării È™i care an al tinereÈ›ii, nefericit È™i dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare — revelaÈ›ia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, È™i ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Și recunoÈ™tinÈ›a mea trimisă astrului se îndrepta È™i spre Egiptul propriului suflet. De atunci am tămîiat necontenit moartea È™i soarele — ca strănepot al cine È™tie cărui trîn-dav de pe malurile imemoriale ale Nilului. Precum iubeÈ™ti cărÈ›ile pe care era să plîngi, sonatele ce È›i-au tăiat suflarea, parfumurile ce-È›i È™optesc de renunÈ›are, femeile rătăcite între corp È™i suflet — aÈ™a cu mările: te-ndrăgosteÈ™ti de cele ce unduiesc înecul. N-am căutat în Mediterana poezie, nici violenÈ›e, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aÈ™ uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile? ÃŽntr-o memorie mai scurtă decît presimÈ›irea de veÈ™nicie a efemerei, aÈ™ păstra încă icoana È™i recunoÈ™tinÈ›a albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbuÈ™it împărății — È™i cîte tronuri ale sufletului… Cînd aerul È™i-a suspendat neliniÈ™tea È™i nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci È™tiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma — actualitate a nimicului — continuă ca o străduință spre ființă… Nici unul n-avem putinÈ›e mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supravieÈ›uiască odiseei inimii. Un Ulise — cu toate cărÈ›ile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A È™ti toate valurile… Pietate estetică: a purta un respect religios aparenÈ›elor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare — È™i nu de absolut. De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paÈ™ii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simÈ›it în inimă È™i nu sub tălpi, aÈ™trii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară È™i se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. PoÈ›i zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaÈ™te înduioÈ™area din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l dispreÈ›uieÈ™ti în mers. Dar, față-n față cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frățească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrățiÈ™are miÈ™cătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinÈ›i È™i bolte! Acum vreau să-nvăț respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu È™i ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreÈ™te de la menirea lui firească: să vadă. De la creÈ™tinism încoace ochii nu mai văd. AcelaÈ™i om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simÈ›uri ar trebui să ridice un templu È™i să urzească o mitologie a senzaÈ›iei. Ce să fac cu cerul, care nu È™tie ce-i veÈ™tejirea sau chinul È™i extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii È™i să mor cu ele, în aceeaÈ™i măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aÈ™tri nestinÈ™i? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat. Din tot ce-i fugar — È™i nimic nu-i altfel — culege prin senzaÈ›ii esenÈ›e È™i intensități. Unde să cauÈ›i realul? N-ai unde. Doar în gama emoÈ›iilor. Ce nu se ridică la ele e ca È™i cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă È™i numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală. Din ce-ai trăit, ce reÈ›ii? Bucuriile È™i durerile fără nume — dar cărora le-ai găsit unul. ViaÈ›a nu È›ine decît durata fiorurilor noastre. ÃŽn afară de ele, ea-i pulbere vitală. Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. VibraÈ›iile noastre constituiesc lumea; destinderile simÈ›urilor, pauzele ei. Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aÈ™a aparenÈ›a – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeÈ™te fluiditatea È™i nestatornicia. Cum ne-am descurca în desiÈ™ul senzaÈ›iilor, de nu le-am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim ființă. Realitatea e aparență solidificată. Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morÈ›ii imediate È™i vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în faÈ›a dez-nădejdii ce emană din splendorile lumii. Și de mi-aÈ™ aminti durerea cea mai precisă È™i mai sfredelitoare, È™i cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sunt È™terse față de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munÈ›i sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenÈ›i, simÈ›urile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumuseÈ›e È™i siguranÈ›a de-a o pierde în timp mă sfîșiau crunt, că peisajul se risipea în substanÈ›a echivocă È™i sublimă a unei nemîngîiate admiraÈ›ii. Numai urîțenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenÈ›elor care compromit înălÈ›imile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeÈ›ea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simÈ›urile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrÈ™irea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului? De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei È™i cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te-ai scuturat È™i tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deÈ™erturile vremii. Frica de un sfîrÈ™it de fioruri mi-a otrăvit raiul simÈ›irii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simÈ›urile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, È™i-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi. Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseÈ›ii… Cu el să-mi hrănesc aÈ™-teptările sîngelui, cu ondulaÈ›iile È™i răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilități. Rosturi există numai în aparenÈ›ele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor? Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înÈ™elăciuni… O lume directă — È™i cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, È™i pe care nimfele cugetului n-ar în-drăzni să-i culeagă… De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveÈ™nici în nimiciri mai dulci? — Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle È™i-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Și nu voi mai fugi în stele È™i nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare. Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenÈ›e. A fi nimic È™i tot în spuma imediatului. Și a te-nălÈ›a la marginile eului, în nemijlocit È™i în fugar. Doctrinele n-au vlagă, învățăturile-s stupide, convingerile ridicole È™i înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce suntem, nu-i viață decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica È™i nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuÈ™i al materiei È™i nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului? Sunt treaz È™i nu È™tiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puÈ›in. Dar de ce, cînd stau aÈ™a, absent de credinÈ›e, viaÈ›a se preschimbă-n eu, È™i eu sunt peste tot? Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se liniÈ™teÈ™te, È™i-un calm orizontal se prelinge ca o absență însorită. …Adesea mi-am simÈ›it sufletul alături de trup. Adesea l-am simÈ›it departe, adesea fără rost È™i fără căpătîi. Și cum l-aÈ™ fi urmat, în înălțări subite, smuls din aÈ™ternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simÈ›urilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor. Numai eu rămîn sub mine… Lasă-È›i sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! DirecÈ›ia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec È™i, înfrînîndu-l, să-i pun cătuÈ™ele trupului! Ajunge o clipă de neseamă È™i-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiuneÈ™te-n meleaguri cereÈ™ti, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri? E o zvîcnire ucigașă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leÈ™in astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare È™i-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viață fără înÈ›eles, dincolo de viață? Ai vrea să mori de mii de ori — È™i el se sfîșie în vastul nicăieri. …Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le È›inea to-vărășie, ci flutura pe creÈ™tetele lumii. — Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiinÈ›elor de fiecare zi? De-aÈ™ avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic! Eu È™tiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuÈ›ite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oÈ›etul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Și cum mă întorc spre Răul despotic È™i umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri — divinitate subită, aspră È™i ruinătoare. Stai încremenit È™i-aÈ™tepÈ›i. Te aÈ™tepÈ›i. Dar ce să faci cu tine? Ce să-È›i spui, împrejmuit de-atît nespus? Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative. Să te gîndeÈ™ti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. ÃŽn timp nu mai ai loc, în timp zace groaza. Și atunci pleci. Plecînd te uiÈ›i. ÃŽn mers eÈ™ti altul È™i fiind — nu mai eÈ™ti. Două atribute are omul: singurătatea È™i orgoliul. El vieÈ›uieÈ™te pe pămînt ca să le scoată în vileag. — Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existenÈ›a. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă? Zăresc soarele È™i mă întreb: de ce religia totuÈ™i? Mă-ntorc spre pămînt — È™i înhăitîndu-mă-n năprasnele lui — nu înÈ›eleg de ce-aÈ™ fugi de el. De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sub-lunar îmi surîdea È™i scoboram spre el, cu rîv-niri însetate. Cînd se va înnăduÈ™i de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spaÈ›iul chinurilor inspirate, ce-aÈ™ căuta aiurea? Religia încearcă să ne lecuiască de rele — care dau un preÈ› vieÈ›ii. Singurătatea È™i orgoliul sunt rele pozitive. AbsenÈ›a — prin care devii mai mult. N-am fost sigur în parfumatele nesiguranÈ›e ale pămîntului, decît în extazele fără credință. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii — È™i n-aÈ™-tepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie. Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce È™i amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism… Omul n-a inventat o eroare mai preÈ›ioasă È™i o iluzie mai substanÈ›ială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-È›i bate, fiindcă eÈ™ti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? — ÃŽn orice formă de religie, nu poÈ›i rodi în fire. Am vrut să mă mîntui. Și toate credinÈ›ele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha È™i Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaÈ™i ai necesității mele. Mi-au oferit salvarea în absenÈ›a mea; cu toÈ›ii mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd mîndria îmi voia numele È™i în neant. Și nu numai atît. ÃŽmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieÈ›ii; insuportabilul ei — sîngele existenÈ›ei. Să iubesc, să am milă, să aÈ™tept, să mă de-săvîrÈ™esc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer È™i nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut. Să-mi pierd suferinÈ›a în alÈ›ii? Să tot descopăr semeni È™i iarăși semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia — È™i omorîndu-mi avîntul spre dispreÈ›? Eul e operă de artă ce se hrăneÈ™te din suferinÈ›a la a cărei potolire È›inteÈ™te religia. Dar nobleÈ›ea omului e una singură: estet al propriei individualități. Prin chin să statornicească frumuseÈ›ea mărginirii lui È™i prin arderi să urzeas-că substanÈ›a ei. Omul e artă întrucît e mîndru È™i singur. El foloseÈ™te pămîntul ca pretext mai valabil — măiestririi existenÈ›ei lui — decît cerul. Religiile n-au simÈ› pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparență ca atare. Lor le e străină pieirea în sine È™i vraja inutilității. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare. ExistenÈ›a individuală e de-o atracÈ›ie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieÈ›ii. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuaÈ›ia. Sensul mîntuirii e dis-pariÈ›ia pronumelui. Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia fiinÈ›ei mele mi se pare înÈ›elesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare. Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuaÈ›ii. ÃŽntrucît nu te tămădu-ieÈ™ti de ea, È™i rămîi în tine fără leac, eÈ™ti om. Să te topeÈ™ti în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine. Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aÈ™tri — È™i m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea. Umbra — față de vis — exprimă un plus vag de existență. După ce-ai născocit lumi È™i le-ai pierdut prin spaÈ›ii, te trezeÈ™ti cu dorul a ceva ce-ar fi — Eul — umbră de fire într-o lipsă generală de fire. Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu preÈ›ul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri. …Și atunci m-am întors spre pămînt È™i-am renunÈ›at la mîntuire. „Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. — De aceea nu ne priveÈ™te el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minÈ›i de dascăli, în superstiÈ›ii de È™coală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor. Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile. Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate. Curajul te aÈ™ează între un fiind È™i nefiind — sburător între lumi care sunt È™i nu sunt. Pînă-s laÈ™, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii È™i calc seminÈ›ele iluziei. Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bu-năvoie. Nu-i existenÈ›a un confort al respiraÈ›iei? — Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obiÈ™nuinÈ›a lui È™i ne simÈ›im mai bine-n el. Ce interes ne-ar paÈ™te să È™tim că-l nălucim numai, că-l vieÈ›uim în prelungirea semitreziei noastre? Lumina spaÈ›iului, de unde se împrăștie ca o pieire graÈ›ioasă? Din soare? — Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopÈ›i scînteile înmăr-murite. Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii. Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalității: atîta fascinaÈ›ie de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii. DiferenÈ›a între cauză È™i efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd È™tii, însă, că obiectele nu sunt, ci plutesc într-un tot aerian, legă-turile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziÈ›ia È™i nici pentru esenÈ›a lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct È™i nici nu devine alta cu sprijinul timpului — ci se răsfață fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veÈ™nicei evanescenÈ›e, doar Eul se înÈ™ală cu folos din cînd în cînd. Prin umbre își poartă el povara distinctei existenÈ›e È™i pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a vieÈ›ui, forÈ›a lui de vis le pompează seva È™i le-nfiripă-n fiinÈ›e. Căci viaÈ›a-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealități. Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de exis-tență — È™i ne mîndrim că suntem. Și paÈ™ii noÈ™-tri, lipsiÈ›i de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere È™i siguranță. O clipă de trezire, doar; È™i mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce suntem: închipuiri de propriu gînd. Să fie o linguÈ™ire pe care mîndria È™i-o oferă sieÈ™i, cînd cred a înÈ›elege pe Caligula? Suetoniu, vrînd să-l defăimeze È™i să-i demaÈ™te nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; È™i această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“. AcelaÈ™i istoric ne spune că nu-È™i săruta pe gît soÈ›ia sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul. Nu ascundem cu toÈ›ii în mocirla sufletului dorinÈ›e posibile ca mărturisiri doar în gură de siniÈ™tri împăraÈ›i? A-È›i face calul consul — nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor? Și apoi într-un imperiu aÈ™a de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni. ÃŽmpăraÈ›ii romani ai decadenÈ›ei, monÈ™tri inspiraÈ›i de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteÈ›ii lumii sunt măscărici de bîlci È™i poeÈ›ii improvizatori de umbre. De trăiam în Roma infiltraÈ›iilor creÈ™tine, aÈ™ fi păzit statuile zeilor agonizanÈ›i sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decaden-È›ei este sugestia de ondulaÈ›ie a ostenelilor istorice È™i nevoia de-a suplini prin absurdități vidul gloriei È™i prin nebunie apusul măreÈ›iei. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoÈ™ii demenÈ›ei. Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra în-săși devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei. Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăieÈ™ti. Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecÈ›ie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sunt. Mai mult mă înduioÈ™ează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat. Nedreapta istorie vorbeÈ™te cu mai mare pre-cădere de prigonitorii creÈ™tinilor decît de martiri. ÃŽn orice memorie Neron e viu È™i seducător; ne amintim de el cu mai multă emoÈ›ie. Și din a-l fi defăimat două milenii, e mai puÈ›in banal decît Isus. — Pilat cu o simplă întrebare a ră-mas în lumea filozofilor, care nu se ruÈ™inează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieÈ›ui adoraÈ›iei. CreÈ™-tinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea È™i sinuciderea i-au acordat o veÈ™nică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică. Astăzi È™tim cu toÈ›ii că Ana È™i Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. ÃŽn teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creÈ™tini È™i necreÈ™tini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca È™i a călăilor lui. Ana È™i Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înÈ›eles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raÈ›ionale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime È™i inexacte ale Mielului. ÃŽntocmai ca orice creÈ™tin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puÈ›in. Sacrificiul lui a dat toate roadele È™i nici unul. Am ajuns cu toÈ›ii neutri. CreÈ™tinismul e pe sfîrÈ™ite È™i Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în faÈ›a omului È™i, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credință, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului. E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, È™i crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozității estetice. Pînă atunci, suntem încă siliÈ›i să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbuÈ™itoarei credinÈ›e. De cîte ori creÈ™tinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic È™i al răscolirilor aromate. ÃŽn el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduinÈ›ele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! ÃŽn mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeÈ™te el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieÈ›ii. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniÈ™tii. Am apelat la el într-o doară, È™tiind de la-nceput ce neputință ascunde un trecut, prea trecut. Acest creÈ™tinism — atît de înduioșător în a-numite blîndeÈ›i trecătoare — nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor È™i nici o umbră de înmulÈ›ire a eului. ÃŽn asprele singurătăți la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuÈ™i în ceilalÈ›i. Există-n el atîția germeni de descompunere, aÈ™a de puÈ›in aer curat — o religie fără munÈ›i, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi! Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanaÈ›iile otrăvitoare ale vecinătății lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie. Am căutat în cărÈ›i, în peisaje, în melodii È™i-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creÈ™tinism sunt veninuri mieroase cu care oamenii mor neÈ™tiind că răul sufletului e creÈ™tinismul însuÈ™i. Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simÈ›it, muÈ™chii te împing la faptă, la ho-tărîri, la ocări. Acolo, omul e de față. ÃŽn Noul, te moleÈ™eÈ™ti sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. EvangheliÈ™tii sunt maeÈ™tri ai uciderii voinÈ›ei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameÈ™i, paradisuri È™i femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată È™i mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leÈ™inuri creÈ™tine, omul s-a consolat de propriile lui leÈ™inuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoÈ›ii, nimic din creÈ™tinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat È™i întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate È™i, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului È™i-au istovit nuanÈ›ele È™i-n tot cuprinsul lui nu se mai află putință de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete È™i nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus? Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul — iudaism latin — a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanÈ›a Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe țărmurile ei divin însorite? CreÈ™tinismul e o reacÈ›iune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieÈ›ii? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv — È™i secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrÈ™it È™i de căldură s-a a-È™ezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale È™i fericite, ci scheletul agățat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme È™i testamente au scopit fiinÈ›a de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creÈ™tinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creÈ™tin sub raza lui? Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne față-n fa-ță cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare? Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creÈ™tinismul un mormînt care s-o apere de cer — de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? — Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creÈ™tină. Și-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deÈ™arte È™i periculoase, hrănind imaginaÈ›ia exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile. Fără creÈ™tinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele o-sînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut — în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căinÈ›e. AparenÈ›ele lumii s-au transformat în e-senÈ›e de chin, iar greÈ™eala — mireasmă a nimicniciei — în păcat. Farmecele s-au degradat în remuÈ™cări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei ființări. …AÈ™a se explică de ce lemnul Crucii a putrezit È™i faimoasele piroane s-au ruginit de ne-păsarea noastră. Din roadele morÈ›ii m-am înfruptat mai des decît din ale vieÈ›ii. Nu întindeam mîini lacome să le culeg È™i nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creÈ™teau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniÈ™tite de neființă È™i de pace — È™i mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei. Voi fi plămădit din substanÈ›e pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primă-vara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit È™i de nădejdi — È™i Ea scoboară pe dulceaÈ›a razelor. ÃŽn întuneric, ca muzică roteÈ™-te-n preajma mea È™i mor de măreÈ›ia morÈ›ii-n noapte. Eu nu sunt nicăieri; prin ea sunt peste tot. Din mine se nutreÈ™te È™i mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleÈ™tat în ce sunt: în viață sau în moarte? DorinÈ›a de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbuÈ™ea È™i asfinÈ›itul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Și cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp. Nevoia de a înveÈ™nici fiinÈ›ele prin adoraÈ›ie, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preÈ›. Nu È™tiu să fi iubit ceva È™i să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Și toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienÈ›a extazului. De ce în timp nu se înlănÈ›uiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălășluit destulă veÈ™nicie? Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuieÈ™ti risipindu-i ființă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. ÃŽnseÈ™i florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee È™i, cu surdină-n simÈ›uri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreÈ›ine înfățișările pe care-i geloasă re-alitatea. Căci lumea-i modificarea — în afară — a singurătății noastre. AdoraÈ›ia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din priveliÈ™ti umbre de absolut. Efluvii de senzaÈ›ii pălesc cerul în faÈ›a pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului È™i armoniile aÈ™trilor le asculÈ›i în văgăuni. Am slujit în viață la mai mulÈ›i stăpîni È™i din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar È™ti lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Și astfel am alunecat înfrigurat È™i trudnic pe nimicul ei. ÃŽn gîndurile din care lipsea pămîntul răzbă-tea chemarea humei È™i melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu — È™i-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetățenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, È™i inima în dezlipiri schiÈ›a semne nevăzute de îmbrățiÈ™are. — Stăpîn mi-a fost Tatăl È™i poate È™i Fiul, Diavolul È™i Timpul, VeÈ™nicia È™i celelalte pierzări. M-am închinat feÈ›elor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înÈ™iruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor È™i rămînînd cu ăst suflet — ruină de saÈ›iu. De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestră-mutare parfumată? ÃŽmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai È™tiu căror CarpaÈ›i: „Tu eÈ™ti nefericit, fiindcă viaÈ›a nu-i eternă“. Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul. Prin ce minune se încinge eul în răcorile spaÈ›iului? Și cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul? Þi-ai ridicat mărginirea la tot È™i semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi. Singur ai fost È™i singur vei rămîne. Pe veci. Prin simÈ›urile tale țîșnind neînÈ›elesul, nu circulă veselia materiei È™i nici țărmuririle dulci ale sănătății. Dragostea È›i-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiÈ›i nesfîrÈ™itul. Desfată-te-n potrivnicie È™i-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-È›i priveghează focul nestins al nenorocului. ÃŽn-groapă-te de viu în el, sapă-È›i mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă È™i mai rău în ea, iubirea — suprem dezastru al ursirii. A fi pe creÈ™tetul tău nu-i uÈ™or. A fi pe-al lumii, mai puÈ›in. De-aÈ™ fi un port al navigaÈ›iilor eului! Dar sunt mai mult ca lumea È™i lumea nu-i nimic! Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu pînă unde au ajuns neamurile È™i ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinÈ›e. Toate È™i-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susÈ›ine pîlpîirea înÈ™elăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit. Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii — e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neÈ™tiinÈ›ei datorez tot ce È™tiu. Cînd tot ce-am învățat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n față, încep să înÈ›eleg totul. Am fost tovarăș cu scepticii Atenei, cu descreieraÈ›ii Romei, cu sfinÈ›ii Spaniei, cu gînditorii nordici È™i cu brumele de jăratec ale poeÈ›ilor britanici — dezmățat al pasiunilor inutile, închinător vicios È™i părăsit al tuturor inspiraÈ›iilor. …Și la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranÈ›ei proprii. Cine face ocolul istoriei se pră-văleÈ™te crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualității. Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. VitejeÈ™te-te cu clipa, fii necruțător cu osteneala ta, nu oamenii îți vor dezvălui tainele ce zac în neÈ™tiinÈ›a ta. ÃŽn ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr È™i nici greÈ™eală, nici obiect È™i nici închipuire. Reazemă-È›i urechea pe lumea ce mocneÈ™te undeva în tine, È™i care nu trebuie să se arate ca să fie. ÃŽn tine există totul, È™i spaÈ›iu din belÈ™ug pentru continentele cugetului. Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. FiinÈ›a e un nicicînd absolut. Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopÈ›ile vor continua în poezie, cu ce forță ai suporta-o? Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezență, nu sunt contemporan cu facerea È™i desfacerea firii, atunci ce-am fost È™i sunt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave! Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor È™i n-am întîlnit decît de-aceÈ™tia. Slugi È™i slujnice. PriviÈ›i cuvintele cu care anticipează încleÈ™tările leÈ™inului frecvent — È™i dumiriÈ›i-vă! Dragostea creÈ™te în ardorile banalității È™i se micÈ™orează în trezirile inteligenÈ›ei. Dobitocia extatică se repetă cu uÈ™urință, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „CreÈ™-teÈ›i È™i vă înmulÈ›iÈ›i“ — poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală È™i incapabile de voluptăți fără tăvăliri. Impermeabil muzicii — omul atinge extazul pe burtă È™i se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esenÈ›a echivocă a absolutului din È™ira spinării. …Și astfel te învîrÈ›i în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine — È™i cauÈ›i punÈ›i înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri È™i tu în horă È™i, la braÈ› cu josnicia tuturor, te pleci soartei uÈ™oare È™i-È›i uiÈ›i scîrba È™i te uiÈ›i. Urîtul parizian, sudic È™i balcanic... Vremea mucegăită pe case, faÈ›ade pe care istoria a presărat funingine… VeneÈ›ia e întăritoare față de lipsa de speranță plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, È™i toate necazurile legate de È™ovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă aÈ™ază-n rînd cu oraÈ™ul ostenit. ÃŽn ce să cred aici? ÃŽn oameni? Dar ei au fost. ÃŽn idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile FranÈ›ei È™i mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei. Bruma își prelinge asupra Parisului umbrele de gînd È™i devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceÈ›ii. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment È™i nu o esență. Natura ia parte la un asfinÈ›it istoric. Mă-ntorc spre case È™i le privesc. Și fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu eÈ™ti mai singur ca noi“, e È™oapta tovarășelor mele în zile vide È™i-n nopÈ›i prelungi. Te poÈ›i în-cînta de oraÈ™ele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om. Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrÈ›i fără aÈ™teptări È™i fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piaÈ›a St.-Sulpice, în vederea unei dimineÈ›i ce n-o doreÈ™ti, cetatea fără oameni se înalță cu tine spre vastele inutilități ale tăcerii. Vei È™ti tu pînă unde iedera, răzleÈ›ită-n locul în care Sena oglindeÈ™te Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice. Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absență, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna conso-lări de frumuseÈ›e peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din vieÈ›uirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Ora-È™ul te înÈ›elege. ºi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăseÈ™ti. De nimeni n-ai nevoie; el e de față. Numai El te poate scuti de-o iubită — ca ea se urcă el în inimă — È™i, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi des-părÈ›i de mine. Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, È™i niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra ora-È™ului È™i prelungeÈ™te în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare. Și de-aÈ™ retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane È™i pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Și cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine È™i mi-l definesc: neputinÈ›a de a fi albastru. — Norii se destramă-ncet; priveÈ™ti fî-È™iile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută È™i nu se împlineÈ™te. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri È™i poposesc într-un spaÈ›iu împînzit. ÃŽntindere cenuÈ™ie È™i albă, ea acoperă veÈ™nic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. — Și cum îl tot aÈ™tepÈ›i, te amesteci în negura luminoasă, îți pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipeÈ™ti în gama sură È™i capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu È™tii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului… Cu el m-am potrivit întotdeauna È™i dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiaÈ™i înÈ›eles, l-am avut cu el. ÃŽnălțîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfățiÈ™are traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuieÈ™te È™i se dezalcătuieÈ™te — È™ovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări È™i-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetății, cum aÈ™ fi ieÈ™it din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălÈ›imi? El e o toamnă-n floare, un sfîrÈ™it auroral. ÃŽl porÈ›i cu tine sub toate celelalte ceruri. …Și cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelaÈ›ia albastrului își găseÈ™te prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, saÈ›ietatea de imaculat se înstăpînesc în tine È™i priveÈ™ti spre sursa mîngîierilor cu ură È™i urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru È™i nici spaÈ›iu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceÈ™te cu veninul È™i tăria iradierii crude È™i proiectează văgăuni de cuget pe deÈ™ertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? DesăvîrÈ™irea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte. …AÈ™a te întorci spre Balcanul putred, în care — de nimicnicie — huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-È›i È›easta îmbătată de parfumuri È™i de broderii de gînd, sfarmă-È›i visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrenÈ›e umane, È™i uită graÈ›iile lucide ale spiritului. Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre È™i-n umbre de CarpaÈ›i fiinÈ›e născute cu cearcăne È™i cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputință? Spre Mări Negre lunecă cu toÈ›ii, dar ele-s neprimitoare È™i-i lasă gură-cască la mal, lipsiÈ›i amarnic de înec. Plin de răzleÈ›iri prin lume, cu ce te-ai alina între atîția amărîți? Natura acolo înfloreÈ™te pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, È›i se ridică-n sînge. Și sîn-gele tău se înnegreÈ™te. Și tu zăreÈ™ti spre cer. Și cerul devine iad. ColÈ› blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, È™i nefericirea ta n-a înduioÈ™at vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! — Din priveliÈ™tea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă È›aÈ›e veneriene È™i È›igani asasini. Patima lor de gunoi vast — în care rîneÈ™te o veselie cu goarne de îngropăciune — n-a scornit nici măcar vreun zeu libidinos. Ce as- tru dornic de periferie ar fi căzut pe-acolo? — Viermi gălăgioÈ™i dănÈ›uind într-o horă a leprei! Niciodată răzvrătiri curate nu vor găsi È›elină pentru îmbujorări cereÈ™ti. Nădejdile se coclesc È™i fiorurile se zvîntă. Nenorocul își desfășoară imensitatea. ÃŽn razna È™i-n înfrigurările nemîngîierii, umblînd pe-acele hotare neprevăzute-n nici un plan al Facerii, scăpate din vedere de Dumnezeu È™i ocolite de diavoli — doliul cugetului amintindu-È™i de alte spaÈ›ii ridică spînzurători speranÈ›elor È™i tot ce-i floare-n inimă își leagă visul de un È™treang. Prin ce miracol, într-un trup alcătuit din toate întîmplările materiei, încolÈ›eÈ™te durabil lepădarea de accidentele irezistibile ale zilelor? InspiraÈ›iile subite te aruncă — peste închipuirile tale — deasupra vieÈ›ii. Dar că poÈ›i fi consecvent, că rămîi pe poziÈ›ii în al nu È™tiu cîtelea cer, e atît de greu de înÈ›eles, încît mai repede pricep pe-un beÈ›ivan etern, decît pe-un mîntuitor neîntrerupt. După ce citeÈ™ti pe Buddha sau pe alt profitor de sublim, ai cere peste tot ciorbă de burtă. Să nu le fie milă profeÈ›ilor de ei înÈ™iÈ™i? Cum de nu se înduioÈ™ează de lunecarea nesăbuită pe panta înălțării fără ieÈ™ire? Sublimul n-are gust, pe cînd aromele nedesăvîrÈ™irii rătăcesc mintea, cu sugestiile lor de cădere. Monotonia revelaÈ›iei continue face din religie o îndeletnicire atît de neprielnică. Pămîntul cîștigă din a nu avea sistem. Călcînd pe el, È™tii prea bine că nu vei ancora nicăieri, căci insuportabilul lui întrece pe al mării. Filozofii, îndrumătorii È™i binefăcătorii, în fugă după statornicie È™i credin-ță, s-au refugiat aiurea È™i l-au dispreÈ›uit. Ei È™tiau că pămînt înseamnă drept la accident È™i, cum dezertau capriciul, ce-ar fi făcut în raiul lui nărăvaÈ™? Pe el îmi tîrîi oasele, pe el să rămîn. Unde m-aÈ™ duce aiurea? Unde mi-aÈ™ astîmpăra furiile cu un nesaÈ› mai falnic È™i mai crud? Cu proÈ™tii zglobii din jur, milostivindu-te bucuros de golurile lor, înăbuÈ™i dorul depărtărilor, È™i-n vrăjmășie cu semenele nule torni treabă-n iluzii. Un zbucium fără fir în continente sterpe. Pentru a-l abate de la perfecÈ›iune, Demonul trimite în faÈ›a lui Buddha dănÈ›uitoare îndemînate-n dragoste. Ele desfășoară cele 32 magii ale dorinÈ›ei. Nu reuÈ™esc. Apoi cele 64; nici atunci. Preafericitul rămîne nepăsător È™i posibilitățile de vrajă, istovite. Acel ce-a È™tiut atîtea — È™i-n primul rînd neantul cărnii — È™i-a refuzat singurul mod de a greÈ™i care-i verifica doctrina. Prin dorință în-vingi pămîntul la el acasă. Omorîrea ei e cri-mă în contra nimicului. DetaÈ™area prinÈ›ului divin muÈ™cînd din carnea pieritoare — ce simbol al împreunării veÈ™-niciei cu neantul! Dacă Buddha ceda ispitei, pitorescul echivocului în peisajul absolut al existenÈ›ei lui l-ar fi propus ca singurul model urmaÈ™ilor. IneficienÈ›a tentaÈ›iei compromite pe toÈ›i aceÈ™ti iluminaÈ›i, care n-au vrut să trădeze Nimicul cu ViaÈ›a — nimic È™i ea, dar mai cu suc. Muzica înlocuieÈ™te religia din a fi salvat sublimul de la abstracÈ›ie È™i monotonie. Muzicienii? Senzuali ai sublimului. De s-ar aprinde azurul È™i flăcările lui s-ar apleca spre creÈ™tetele omului! Nu liniÈ™tea bolÈ›ilor, nici vrăji senine sau surîsuri molcome sub lună! Ci vijelia aÈ™trilor înnebuniÈ›i altoită pe figurile năpraznice ale gîndului. De ce stau lucrurile, cînd focul tău aruncă tunete spre înălÈ›imi? Pe alei de parcuri priveÈ™ti tremurul nemiÈ™cat al frunzelor. Dar crengile tale s-au aprins în văpaia stelelor! Cîte ceruri ai îngropat în tine, că, scoborînd prin arheologii de cimitire, atîția zei apuÈ™i se vaită spre lumină È™i îngeri, ce în sînge își zbat aripi cu ecou în suflet? Nu-mi voi ochi trecuturi în care zac idoli pustiiÈ›i È™i IsuÈ™i ai întîmplării. La ce-aÈ™ trezi stafia plînsurilor din nopÈ›ile ucise-n privegheri? N-am stropi de risipit pe cruci È™i pe coline È™i nici dorinÈ›i de trecătoare învieri. Ci-n înviforarea lumii, să fiu răscolitor de melodii, să-mi vărs vocile sîngelui în ruina de sunete a spaÈ›iului. La ce-aÈ™ mai conteni un puls pornit spre ropot È™i-o carne roasă de imensitate È™i de cîntec? Nu pe ape moarte vreau să visez pămîntul, ci pe stînci zdrobite de îmbrățișări de spumă. CutezanÈ›ele spiritului hîrbuiesc existenÈ›a. Dar apoi cu ce paÈ™i delicaÈ›i nu călcăm pe fărîmele ei! Ne pedepsim excesul de curaj È™i căutarea impudică de adevăr în calda înduioÈ™are pentru rămășiÈ›ele firii, măcinată de duhul hrăpăreÈ›. Ce-i mai superb ca mîndria cugetului plutind peste toate È™i descinzînd din cînd în cînd cu inspirată răutate printre lucruri! Un spirit dornic de aventuri e neînduplecat È™i cinic, plin de îndoieli È™i de rînjete. Ne înălțăm prin fierea vastă ce sfredeleÈ™te aspectele È™i aruncă otrăvuri în aparenÈ›e, pentru a le gusta destrămarea È™i a le despuia de-o fascinaÈ›ie vană. CunoÈ™tinÈ›a devine întreprindere È™i acÈ›iune, în patimi de hienă filozofică È™i-n deliruri lucide de È™acal. Deodată È›i-ai oprit zborul È™i-ai scoborît cu aripile adunate să-È›i înfigi ghearele în realul de sub tine. Spiritul e vultur È™i È™arpe, unghii È™i venin. Cîți colÈ›i È›i-au rămas în lucruri este o întrebare pentru adîncimea duhului. ÃŽn cunoaÈ™tere se dezvăluie instinctele fiarei de pradă. Vrei să stăpîneÈ™ti totul, să-l faci al tău — È™i dacă nu-i al tău, să-l sfărîmi în bucăți. Cum È›i-ar scăpa ceva, cînd setea ta de nesfîrÈ™it răzbeÈ™te bolÈ›ile È™i mîndria înalță curcubee peste prăpădul ideilor?! O dată ce-ai pustiit firea È™i chipurile ei, semeÈ›ia se îmblînzeÈ™te È™i învăluie cu păreri de rău deÈ™erturile din urma paÈ™ilor ei. Atunci începi să fii uman cu lucrurile moarte È™i fierea se preschimbă-n untdelemn pe rănile fiinÈ›ei. CunoaÈ™terea însîngerează realul. Orgoliul spiritului se întinde peste el ca un cer asasin. Dar de cîtă duioÈ™ie nu suntem capabili, cînd întorÈ™i din apriga aventură, ne aplecăm cu ochi umeziÈ›i spre grădinile aparenÈ›ei desfundate de foamea noastră de adevăr! Nu luăm în braÈ›e fiinÈ›ele lovite de suliÈ›ele spiritului È™i nu se întorc spre noi săgeÈ›ile ce le-am trimis spre ele? Te împaci cu lumea È™i sîngeri. Dar în suferinÈ›a ta e-o bucurie atît de darnică, încît adie cu aripi invizibile pe toÈ›i căzuÈ›ii ucigaÈ™elor tale treziri. La capătul drăceÈ™tilor avînturi ale spiritului, te transfigurezi într-o mărinimie, ce răscumpără siluirea farmecelor zadarnice, fără de care nu poÈ›i trăi! Cei roÈ™i de neajunsul peisajului fiinÈ›ei, mîncaÈ›i de înÈ™irarea deÈ™artă a ceasurilor, cu ce bucurie nu se dăruiesc străfulgerărilor ce aruncă peste lucruri un cuprins arzător! ÃŽntr-un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce È™i întăritoare, un element substanÈ›ial în clipe, o furie ce naÈ™te sensuri peste nonsensul general. Religiile, în ura lor împotriva a tot ce-i nobleÈ›e, onoare È™i patimă, au infectat sufletele de laÈ™itate, le-au despuiat de freamăte noi, de conÈ›inuturi vijelioase. ÃŽn nimic n-au lovit ele mai rău ca-n nevoia omului de-a fi el, prin răzbunare. Ce aberaÈ›ie să-È›i ierÈ›i vrăjmaÈ™ul, să-i oferi toÈ›i obrajii inventaÈ›i de-o ridicolă pudoare, ca să scuipe È™i să pălmuiască tîrîtoarele din jur, pe care instinctele te mînă să calci fioros! Omul e om, în neîngăduinÈ›e. ºi-a făcut cineva rău? DospeÈ™te ura-n tine, răsuceÈ™te-È›i amarul tainic, frige-È›i vinele clocotitoare. ÃŽn nopÈ›i, cînd te cuprinde liniÈ™tea vastă, nu cădea-n uitarea destructivă a meditaÈ›iei — arde-È›i cu durere È™i furie tărăgănarea cărnii, înfige-È›i veninul năpraznic în măruntaiele duÈ™manului. Cum ai prelungi altfel vieÈ›uirea searbădă? VrăjmaÈ™i găseÈ™ti pe unde vrei. Gîndul răzbunării întreÈ›ine o flacără continuă, o sete absolută È™i, mai mult decît orice plăcere, te aÈ™ază prezent în lume, linguÈ™indu-È›i năzuinÈ›ele È™i anii, căci tînăr, rău, lacom de rosturi È™i de răsturnări, spre ce-ai creÈ™te avînturile urii È™i-ale furiei contrariate! Popoarele războinice n-au fost crude È™i aventuroase din poftă de pradă, ci din oroarea de identitate a zilelor, din lipsa de ideal a fericirii. Obsesia sîngelui derivă din infinitul plictiselii, din insuportabilul păcii. AÈ™a È™i indivizii. Cum ar îngădui ei să lîncezească într-un căscat de nepăsare È™i-n voluptăți mărunte? Ce-aÈ™ face cu blîndeÈ›ea È™i cu celelalte lumi spre care mă îndrumă o religie fără active deznădejdi? Ce-aÈ™ face cu liniÈ™tea mea? Nu pot să mă împac cu mine, cu ceilalÈ›i, cu lucrurile. Și nici cu Dumnezeu. Cu el în nici un fel. Să stau nătîng adorator în braÈ›ele lui reci? Dar n-am nevoie de-un culcuÈ™ de babe ostenite. Pe spinii acestei lumi mă odihnesc mai bine, È™i cînd mă înfierbînt devin È™i eu un spin în trupul Ziditorului È™i al zidirilor lui. Iubesc trecutul sîngeros al Angliei, pirateria în moravuri È™i literatură, viforul patetic de crimă È™i de poezie. Există scris al vreunui neam în care stropi de sînge să izbucnească mai năvalnic în strofe? Sau vreo inspiraÈ›ie mai sălbatică, mai divin imorală, mai falnic asasină? Dar ce lamentabil a sfîrÈ™it acest popor la porÈ›ile parlamentului! Unde sunt piraÈ›ii de altădată, ce purtau pe mări dorinÈ›i de sînge, de cîștig È™i de necunoscut? Un neam cunoaÈ™te faima în epoci de aventurieri, de vagabonzi, de dezrădăcinaÈ›i nostalgici, cînd ura, răzbunarea È™i onoarea deschid inimile spre orizonturi È™i fac din cuceriri îndemnul de seamă al existenÈ›ei. Pe dată ce englezii au încetat să fie cruzi È™i au preferat fericirea cutezanÈ›ei, bogăția înflăcărării, banul nebuniei, au intrat fără scăpare în apusul ruÈ™inos, în calcul, în bursă, în democraÈ›ie È™i-n agonie. RaÈ›iunea s-a înscăunat în viaÈ›a lor — raÈ›iunea ce omoară avîntul naÈ›iilor È™i al indivizilor. Un popor aÈ™ezat — e un popor pierdut, întocmai ca un ins cuminte. Imperiile se fac de oameni fără căpătîi, de derbedei, de lichele agresive, se conduc È™i se pierd de deputaÈ›i, de ideologii È™i de principii. — Napoleon a fost un smintit din zarea bunului-simÈ›. FranÈ›a suferea sub el „fără rost“. Dar o È›ară nu este decît prin aventură. Pe vremea cînd francezii iubeau să moară din pasiune È™i glorie, un paradox parizian era mai greu È™i mai hotărîtor decît un ultimatum. Saloanele hotărau soarta lumii, în dosul inteligenÈ›ei se adăposteau văpăi È™i stilul era înflorirea civilă a setei de stăpînire. Spiritul își susÈ›inea obrăzniciile subtile pe excese vitale. Secolul luminilor traducea în goblenuri È™i lucidități graniÈ›a inutilă a forÈ›ei È™i dezamăgirile savante ale puterii. O naÈ›iune se stinge cînd începe să conserve È™i cînd în spleen sau ennui răzbate doar oboseala de glorie È™i de bravură. DorinÈ›a de mărire È™i de inutilitate e scuza supremă a unui popor. Bunul-simÈ› — moartea lui. Născut din neam fără noroc, la ce-ai osîndi ursita mîrÈ™avă È™i-ai îndulci prin lămuriri haina hărăzire? La poalele CarpaÈ›ilor mersul lumii trece pe lîngă om È™i soarele se-neacă în bălegar È™i în vulgaritate. Nici un ideal nu stropeÈ™te veselia mortuară a supuÈ™ilor vremii, în preajma aceea de Răsărit. Treaz, te ucide urîtul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii È™i pustiul ce vîntură în sufletul fiilor ei te mînă-n cîrciumă È™i în bordel, ca-n transe de periferie să uiÈ›i amarul de veacuri al țării È™i lipsa de podoabe pe stemele È™i stepele inimii. AÈ™a te-mbeÈ›i È™i-njuri, ca să nu-ngenunchi È™i să te rogi. Mîhnit de-atîți neoameni, cu poiene È™i livezi înÈ™eli deÈ™ertul natal. ÃŽn codru, valahul s-a consolat de urgii; în codru, tu te-ai consola de el. A fost scris ca urmaÈ™ii sîngelui dac È™i a[i] altor ginÈ›i nesigure È™i turburi să nu-È™i înÈ›elenească nici un gînd în fericire È™i stropii noÈ™tri să înmănuncheze în È™irag de nemîngîieri moÈ™teniri de seminÈ›ii înfrînte. Suspinul È™i blestemul au fost strategia noastră, ciobani rupÈ›i din vreo stea a destrămării, rînduiÈ›i suirilor spre cer È™i înjosirii în timp. Robia nativă a stins suflarea slavei într-un neam încercat de osînde. Orgoliul făpturii îi e străin. Nici ifosul măcar nu-i cunoscut păstorilor de turme È™i nu de idealuri. De-aÈ™ avea naivități de înger È™i credinÈ›e de copil, nici atunci n-aÈ™ fi vlăstarul lui încrezător. Din naÈ™tere cu ochiul treaz — È™i mai trezit încă de tărîmuri unde suflă duhul, calc sîngerîndu-mi mîndria pe cătuÈ™ele sub care se bolteÈ™te din începuturi popor de slugi ce-È™i pîngăreÈ™te rostul. La vreun liman, nu va ajunge. RestriÈ™tea-i soarta lui. Să-i născocesc chemări pe care el le dezminte, nu mai pot. VieÈ›uirea lui răneÈ™te tot ce se-nalță deasupra dezamăgirii. Orice nădejde e nesăbuire, iar a fi profet e un exerciÈ›iu de cinism. Și inimii parcă i-a pus chingă, micimi de doină, iar darnicului Timp i-a răsucit curele să nu cumva să fugă cu paÈ™i repezi spre viitor. — Ce naÈ›ie-i asta? — te-ntreabă mintea înfrigurată. Mersul ei nu s-aude-n lume. — El se aude-n deznădejdea mea. Gîrbovita soartă, cine să i-o îndrepte? Și cerul se strîmbă parcă scîrbit de neînfăptuirile valahe — È™i din înălÈ›ime, cu dispreÈ›, îi azvîrle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire. ÃŽncotro să priveÈ™ti, de cine să fii mîndru? Neam de nevoiaÈ™i, nețărmurit în nenoroc, creat spre a mări tristeÈ›ea celor născuÈ›i triÈ™ti… ÃŽntr-o conÈ™tiință amurgită È™i obosită-n țări putrede de slavă, ce nu mai au trebuință de viitor, nesoarta valahă adaugă o umbră grea infinitului de întuneric al sufletului. Doar aÈ™a mai respiră poporul de păstori în gîndurile ce-au făcut ocolul Ninivelor trecute È™i prezente. Cărui alt rost ar corespunde căciuli seculare în vraja negativă a toamnelor spiritului? …StrămoÈ™i ce v-aÈ›i gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteÈ›i. Cîntecele voastre n-au răsunet în doruri pline de dulci înstrăinări È™i de meleaguri norocoase. Alături de voi, singur mă voi stinge. Și oasele mele nu vă vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea măduvei È™i licăririle creierului. (II) De-aÈ™ conduce oÈ™ti, le-aÈ™ duce la moarte fără minciuni: fără patrie, fără ideal È™i fără hoÈ›ia vreunei răsplate sau a cerului. Le-aÈ™ spune tot — È™i-n primul rînd ce fără preÈ› e viaÈ›a È™i moartea. ÃŽn mod cinstit nu poÈ›i îmbărbăta decît în numele nefirii; cum există ceva, sacrificiul, cît de mic, e pagubă ireparabilă. Moartea-i o fantomă, ca È™i viaÈ›a. Nu pot muri decît È™tiind că-n rostul lor nu e nici pierdere È™i nici cîștig. Au fost, cu toate astea, È™efi de oÈ™ti pe cale de a nu se înÈ™ela… E greu să iubeÈ™ti pe Marc Aureliu; să nu-l iubeÈ™ti, tot aÈ™a. Să scrii despre moarte È™i nimicnicie, noaptea într-un cort, să măsori micimile vieÈ›ii în zăngănitul armelor! Ca paradox uman, e tot aÈ™a de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era împăratul gînditor, de nu făcea È™coală la stoici È™i nu-È™i îngrădea simÈ›irea într-o învățătură de mîna a doua! Tot ce-i doctrină în el e mediocru. ConcepÈ›ia materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu — nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atît mai mult a împăraÈ›ilor. Din toate reflexiile lui, nu-i viu È™i rodnic decît fiorul izolării. ÃŽn cel mai mare imperiu, capul n-are pe ce se sprijini; în cea mai mare stăpînire, cel mai puternic nu dispune decît de ideea sfîrÈ™itului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudățeniilor decadenÈ›ei, al vrăjii ce emană din apusurile de cultură. Pămîntul e al tău — È™i tu n-ai alt sălaÈ™ decît zădărnicia. De-ar fi urmat el pe tragicii greci, neînlănÈ›uit în doctrină, ce exclamaÈ›ii n-ar fi înregistrat spiritul uman! Stoicismul i-a impus o pudoare — care ne jenează. Și el însuÈ™i, de n-ar fi fost stingherit de învățători, de n-ar fi suferit de plaga uceniciei — cîte din deznădejdile faptelor de arme nu s-ar fi amestecat în gîndurile ce le neagă cu o bunăvoință ce ne dezamăgeÈ™te! Marc Aureliu n-a avut conÈ™tiinÈ›a neantului ca războinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbăda înÈ›elepciune l-a ferit de contradicÈ›iile care dau atracÈ›ie de mister vieÈ›ii. E prea multă acceptare în împăratul roman, prea multă împăcare, prea multă ruÈ™ine de extremitățile cugetului. ÃŽn sfîrÈ™it, prea multă datorie. Să-l fi văzut, însă, în fruntea legiunilor ducîndu-le spre mărire cu un dispreÈ› echivalent patimei de cucerire! — Trăim cu adevărat încercînd o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fără otravă, È™i viceversa. Cînd urci o pantă fii simultan în punctul simetric al scoborîșului. ÃŽn felul acesta nimic nu-È›i scapă din putinÈ›ele de-a fi. La toate întrebările noastre răspunsul Plictiselii e acelaÈ™i: lumea asta e o lume răsuflată. Astfel, te hotărăști să faci totul împotriva Ei. Noul nu există decît în noi. Nici în lucruri È™i nici în fiinÈ›e. „Realul“ e o feerie de aparenÈ›e ce te încîntă, cîtă vreme cîntecul tău sprijină ritmul jocului lor. Fără înstrunirea noastră, vălul ce susÈ›ine parada numită viață se sfîșie în fulgi plutitori de iluzie — È™i din tot ce se desfășura văzului nu mai rămîn nici măcar umbrele realului amăgitor. FuncÈ›ia plictiselii e sfîșierea acelui văl. — Avea-vom noi atîta putere de cîntec, încît să-l unduim mai departe peste o lume fictivă, existentă în vîlvîirea închipuirii noastre? ÃŽntreaga fire e-o înÈ™elare decorativă a muzicii lăuntrice. ÃŽn dosul lumii nu se-ascunde altă lume È™i nimicul nu tăinuieÈ™te nimic. Oricît ai săpa căutînd comori, zadarnică e scormonirea: aurul e risipit în duh, dar duhul e departe de-a fi aur. Să defaimi viaÈ›a prin nefolositoare arheologii? Urme nu sunt. Cine să le fi lăsat? Nimicul nu pătează nimic. Ce paÈ™i să fi trecut pe sub pămînt, cînd nu există nici un sub? Rămîi cîrmaci pe undele aparenÈ›ei È™i nu te scoborî în sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Că eÈ™ti la suprafaÈ›a mării sau în adîncul ei, tu nu poÈ›i È™ti în nici un loc mai mult decît în cel [în] care te afli. Și nu te afli nicăieri, căci nicăieri e vastul pretutindeni. Visul nu-i mai înÈ™elător ca spuză a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale nopÈ›ii cum ar fi geloase pe stafiile zvonite-n harÈ›a dintre muritori?! Alcătuirile lumii se-ntrec în nălucire. Din a întreÈ›ine patimi într-un univers fantomal, omul e vrednic de faimă. Tu, însă, urmează-È›i calea È™i cu urgie gînditoare apleacă-È›i razele s-o luminezi, asemeni unui soare sceptic. Cînd nu năzuieÈ™ti prin înclinări fireÈ™ti spre împliniri È™i fapte, ce te împinge cu strășnicie spre săvîrÈ™iri? Și negăsind nici o dovadă împotriva trîndăviei, ce te mînă spre febra ceasurilor È™i-a actelor? De unde remuÈ™carea risipirii vremii, după ce-ai întrevăzut substanÈ›a de deÈ™ertăciune a timpului? Fiece clipă se pierde pe vecie. Un în curînd al nefiinÈ›ei te paÈ™te la întretăierea respiraÈ›iei cu lumea. Ce amîni, ai amînat pe totdeauna. Moartea e de față, iar tu nu poÈ›i rămîne putință în ea — eliminare incurabilă a posibilului. De nu m-ar fi urmărit acel în curînd fatal, nimic n-aÈ™ fi adăugat înregistrărilor simÈ›urilor. Toate le-aÈ™ fi lăsat pe seama bătrîneÈ›ii. Cine nu-i pîndit de chemările sfîrÈ™itului are timp nesfîrÈ™it. Și de aceea nimic nu-ndeplineÈ™te. Orice înfăptuire — È™i-n primul rînd înfăptuirea ta — derivă din obsesia statornică a morÈ›ii. Chemările ei creează voinÈ›a, dau accente patimilor È™i răscolesc instinctele. Frigurile acÈ›iunii sunt ecoul ei în timp. De n-aÈ™ simÈ›i că sunt deschis morÈ›ii oricînd, că n-am acoperire È™i întărituri din partea ei, nimic n-aÈ™ È™ti, nimic n-aÈ™ vrea să È™tiu, nimic n-aÈ™ fi È™i nimic n-aÈ™ vrea să fiu. Dar văd că ea-i aci. O văd. O fug È™i o apropii. Sunt ea È™i nu sunt ea. Ce-i rană-n mine e spuzeala ei. Și-s rană peste tot. Am întrezărit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbenă a dimineÈ›ilor È™i lucrurile nehotărîte de-a se deÈ™tepta. Paseri ciripeau fără rost unei naturi înstrăinate parcă pe veci de ziuă. Și gîndurile mele ciripeau È™i ele, dar înapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violetă a morÈ›ii È™i încercam zadarnic să mă presar pe lipsa de vecie a zorilor, să cred în dimineÈ›i. …Și dacă-mi port amintirea spre toÈ›i aceia, de la care am învățat ceva, mi se pare că secretul atracÈ›iei lor pleca din vecinătatea morÈ›ii. Fiind veÈ™nic la margine, ei se aflau pe tărîmul firesc al cunoaÈ™terii. ÃŽn glasul lor răzbătea agonia savantă a materiei, cu destinul ei firav È™i dureros, È™i cuvintele lor se desprindeau grave È™i inutile, nervoase È™i amare — concepte în dezastru, în înfloriri finale. Căldură n-am întîlnit decît în sufletul lor. Din ei emanau miresme gîndite, sentinÈ›e purtate pe-un agresiv parfum. Amestecul de boală È™i vitalitate răstoarnă ciudat alcătuirile fireÈ™ti, căci ei nu erau pe nici un meleag È™i erau pe toate. Răul ascuns în frăgezimile vieÈ›ii — ce coexistență de toamnă È™i de primăvară în idei! N-am iubit decît pe cei ce n-au înÈ›epenit în nici un anotimp — È™i-n preajma lor, împrejmuiÈ›i de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei. Că oamenilor nu le e ruÈ™i |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy