agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-23 | [This text should be read in romana] | Submited by C
(continuare)
Că oamenilor nu le e ruÈ™ine să existe, de mult, de mult o È™tiu. N-am contenit a mă mira de mersul lor încrezător, de ochii lor întrebători, dar fără chin, de È›inuta lor trufașă de viermi verticali. Nu i-am văzut recunoscători pămîntului È™i nici închinîndu-se cu galeșă cucernicie rodirilor lui trecătoare. AdoraÈ›ia-i un fruct al izolării. Și muritorii zilnici — ce veÈ™nici ar fi de-ar cheltui puterile în suspine bucuroase, de-ar avea atîtea iluzii că paÈ™ii lor ar călca pe-un univers de catifea! Dar nu! Pe unde trece omul nu-i decît prăpăd È™i siluire a aparenÈ›ei. N-am zărit în el frigurile cu care să umple spaÈ›iul È™i să pălească cerul. ViaÈ›a laolaltă nu-i de îndurat decît într-un extaz comun È™i nimic nu-i mai rar sub soare decît extazul. Soarele luceÈ™te ca să ne-ncălzim? NopÈ›ile ne-acoperă ca să ne acoperim de somn? Marea, ca s-o cucerim? — De cînd folosul a apărut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec. Doar adoraÈ›ia respectă lucrurile în ele însele, È™i viaÈ›a nu-i viață fără lacrimile de fericire ale suferinÈ›elor prilejuite de ea. Pe pajiÈ™tile ei înÈ™elătoare m-am înălÈ›at cu ea cu tot, cînd inima în dans se măcina de-un cîntec ruinător. — Cum m-ar înghiÈ›i pămîntul pe care l-am îmbrățiÈ™at cu lacrimi È™i l-am dispreÈ›uit cu sînge? Să putrezesc sub el, sub el ce nu-i eternitate decît ca mormînt? Nici un fior să nu strămute cimitirele spre un pămînt mai pur? …AÈ™a ajungi să te scalzi cu egală patimă în naÈ™tere, în tinereÈ›e, în moarte, în nimic È™i-n veÈ™nicie — nepăsător de È›eluri, scîrbit de rosturi È™i de desăvîrÈ™iri. Oriunde-ai merge — e acelaÈ™i lucru. Spui: veÈ™nicie, fiindcă fiorurile tale au frînt timpul— È™i cînd ele au fost înfrînte de timp zici: nimic. Vinele se umflă de un suflu cald — È™i atunci tremuri de speranÈ›e, È™i-È›i spui: viață, tinereÈ›e, È™i te gîndeÈ™ti cu freamăt la dragoste È™i la viitor. — Sau cînd în ele circulă gînduri numai, È™i adieri de teamă, cu liniÈ™ti dureroase, atunci îți zici: moarte, È™i toate bălăriile timpului È›i se-ncîrcesc în suflet. Astfel îți dai seama de rostul tău de pătimaÈ™ al aparenÈ›elor. Cu o înflăcărare suferindă continui a te alipi È™i a te dezlipi de toate, uzînd după împrejurare, orbit sau dezmorÈ›it, nețărmurita vremelnicie căreia te-ai dăruit. De n-ar săpa răul patimii nocturne o minte È™ubrezită, aÈ™ curma somnul È™i-aÈ™ împrimăvăra întunecimile. Dar n-am destulă sevă pentru mugurii nopÈ›ilor… Prea adeseori silit a le veghea sterp liniÈ™tea, cu mine în faÈ›a mea, rămîn buimac în neiviri de gînd. Ce-aÈ™ născoci în È™esuri de idei È™i într-un zero mut al simÈ›irii? AÈ™a doreÈ™ti nemaivăzute lighioane să-È›i muÈ™te carnea ostenită, ca sîngele să-È›i sfîrîie È™i să-È›i devină suflet. Fără otrăviri pătimaÈ™e nu apar zorile — răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre. — Sîngeri? Atunci pîndeÈ™te aurora È™i soarele se plămădeÈ™te-n tine. Tot ce se naÈ™te È™i e viu porneÈ™te din înăsprirea suferinÈ›ei în luptă cu lumina. Ziua? Sănătate a viciilor noastre. Un decadent al zorilor… Obosit de-a È™ti atîtea È™i mai obosit de-a le lămuri, invidiezi pe Jupiter c-a-nlocuit prin trăznete cuvintele. Să treci vocile pe hîrtie È™i tainele în vorbe! Spiritul vrea să explice sufletul. GreÈ™eală vicioasă ce defineÈ™te omul; cuprinsul ei, cultura. Boala tălmăcirii — crimă împotriva virtualității È™i a muzicii… Prin vorbe ne uÈ™urăm de poveri, prin care am fi mai mult. Cei ce nu scriu, cei ce nu se scriu, există neatinÈ™i, sunt infinit prezenÈ›i. Spiritul roade posibilul. Și ceea ce numim cultură e o lepădare de izvoarele noastre. NefiinÈ›ele lumii devin fiinÈ›e prin cuvînt, cu preÈ›ul nostru. Expresia dă viață pe cadavrul plăsmuitorului. Nimic din ce ai spus nu mai e al tău. Și nici tu nu-È›i mai aparÈ›ii. Nici o noapte pe care am înÈ›eles-o nu mai e a mea. Și nici o dragoste. Văd carnea din jurul meu. Văd carnea mea È™i cea de pretutindeni. Hoit dulce È™i-nduioșător. Prin ea învață duhul ce e cald È™i frig; prin ea se cațără viermii în idei. Cele mai pure reflexii, făcînd drumul contrar al nemuririi, nu vor ajunge să ne dea icoana nesfîrÈ™itului muritor ca un fior subit al ei. E ceva putred pînă la sublim în carnea asta. Vajnică vremelnicie accesibilă pipăitului. Absolut pe sfîrÈ™ite dezvăluit senzaÈ›iei. Plăcerea-n plînset È™i plînsetu-n plăcere — e tot secretul È™i substanÈ›a ei. O simt aici, atît de aproape, atît de puÈ›in veÈ™nică, la îndemîna mofturilor — È™i-o văd apoi întinsă în culcuÈ™ul subteran, violetă, verde, vis teÈ™it, spoială de fostă existență, rînjind lichid răzvrătirilor de altădată, sălaÈ™ defunct în care s-au dospit dragostele. A fi: alternanță de cald È™i de frig. Și cîteva nădejdi în plus. Să calc peste trup, să strivesc germenii de viermi ce se frămîntă È™i roiesc sub gînduri, È™i poartă-n zeama lor invizibilă imensa neființă. O, nu! Cu ei voi merge înainte pe pămînt, pe spaÈ›iul lor nativ. „Boala dorinÈ›ei“, la care se împotrivesc religiile, voi È™ti cum s-o îngrijesc. Nu eu voi pune capăt zbuciumului fatal È™i-ndurerării mîndre a cărnii. Tragicul ei apostolat îl voi urma cu învieri de victimă. De ce mi-aÈ™ pironi priviri spre ceruri, cînd în preajmă-mi, în mine, în ce-i mai al meu, se zbate ea în părăsiri atît de crunte! Un vai! trecut în materie, o exclamaÈ›ie ce-a prins formă — atîta-i trupul omului. Și de aceea încheieturile lui emană o vagă tînguire, ce se-nfiripă-n glas sfîșietor în scîrțîitul oaselor È™i moare apoi în moleÈ™eala suferindă a săului. — ÃŽn răcelile lui simÈ›i lespezi È™i toate absenÈ›ele nemărmuririlor; dorinÈ›ele s-au furiÈ™at în mortăciunea lui, în sîngele stătut, iar în înfierbîntări foiesc dorinÈ›e ca-ntr-un infern de raze. Căci frigul lui preschimbă-n sloiuri zvîcnirile nebune ale dragostei, precum căldurile lui ridică-n dragoste scîrba È™i nimicul ei. — Astfel ajungi să-l îndrăgeÈ™ti cu milă, să-i pipăi — trup milostivit de trup — rosturile pieritoare È™i să-È›i zici: ce fără nimeni e trupul omului! Destin valah N-ai nevoie de boli să-È›i biciuiască duhul, nici de fatalități să-È›i macine adormirile minÈ›ii. Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei È™i, de-ai face din sufletul tău inventarul raiului, nu vei găsi puterea să cazi pradă alinării. Va rămîne sub fericirile tale un spin, mai crîncen È™i mai ascuÈ›it ca ghearele scorpiilor demente din poveÈ™ti, ce te va însîngera în dulceÈ›ile uitării È™i-È›i va iscodi în sîngele fără străbuni un lichid lepros È™i infinit prevestitor. Cot la cot cu aÈ™a-ziÈ™i[i] oameni, umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de cari[i], înnămolit în decepÈ›ii ce se-ntind ca rufele murdare, viaÈ›a devine o gîrlă a resemnării, devenirea o putoare cosmică atenuată de ridicol. Cine a ucis viitorul într-un neam fără trecut? Oriîncotro te-ai duce, blestemul lui te urmăreÈ™te, îți munceÈ™te veghile, te chinui pentru el, căci oricît ai urî acele Ursitoare ce i-au anulat destinul din veacuri peste veacuri — universul nu te mîngîie de spaÈ›iul nefericirii în care te-ai născut. Nenorocul valah simÈ›it în vine face cît boala lui Pascal — È™i, pînă-n gît fiind în el, eÈ™ti Iov automat. Ce nevoie să ai de lepră cînd soarta te-a plămădit È™i treaz, È™i valah? O dramă de două ori n-are deznodămînt, acÈ›iunea fiind funebră de la temelie! De-ai putea măcar dispreÈ›ui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. ÃŽÈ›i zdrobeÈ™te ironia, îți ciunteÈ™te surîsul, îți spulberă uÈ™urinÈ›ele deÈ™teptăciunii. Ai vrea să ai bunăvoință. Dar cum? ÃŽÈ›i zici: È›ara ta e-un cimitir superficial! — Și cu cît îndulceÈ™ti ireparabilul, cu atît îți creÈ™te mîhnirea. OcnaÈ™ al timpului e orice român. Tu îți cunoÈ™ti semenii de Valahie È™i rînjetul lor mieros de hoÈ›i de cai trecuÈ›i prin saloane. ÃŽnfrîngeri de o mie de ani au născut lichele înfumurate de-o isteÈ›ime stearpă, iar în țăranul vlăguit de dureri fără suflu, un văz al lumii alcătuit din glod È™i È›uică — È™i cruci strîmbe de lemn ce veghează morÈ›i fără mîndrie. ÃŽn È›intirimele de È›ară desprinzi simboluri pentru È›ara însăși, căci în nici o parte a lumii atîtea bălării n-au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atît de generoasă demonstraÈ›ie a uitării. Să nu fi lăsat Roma nici o picătură în sîngele acelui neam? Să nu fi moÈ™tenit el, cu cele cîteva cuvinte ale ei, È™i urme de orgoliu, de înălÈ›are, de putere? Să nu fim demni măcar de sclavii ei? Trecerea noastră prin lume nu poate trezi îngăduință nici scursurilor romane. Cu È›ara ta te întîlneÈ™ti din nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt român prin fondul de autoumilire existent în condiÈ›ia omului. Nimic nu mă linguÈ™eÈ™te de-a aparÈ›ine acelui spaÈ›iu, decît năzuinÈ›a de-a zace în dureri a căror vină nu o port È™i de a-mi gîtui orgoliul în incurabila vădire a nefiinÈ›ei noastre. CeilalÈ›i oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s aÈ™a de puÈ›in ca noi! Atît de puÈ›intel! Diminutivul e divinitatea noastră. Pînă È™i moartea e de mîna a doua în „piciorul de plai“ al infinitezimalului naÈ›ional. ºara nu ne-o îndrăgim decît ca sursă de nemîngîiere. De-ar deveni măcar o pacoste! Și în rău trebuie să fim îngăduitori cu ea, să-i acordăm onoarea uneia de care nu-i capabilă. — Nimicire! Frînge-mi cugetul! Ce piază rea a pecetluit începuturile noastre? Și ce sigiliu a întipărit semnele lipsei de menire ca o ruÈ™ine iniÈ›ială? Nici o cunună de mărire n-a-mpodobit vreodată tivdă de valah. Cu capul în pămînt își plimbă destinul slugarnic urmaÈ™ii presupuÈ™i ai celei mai falnice ginÈ›i. Robi ai dezmățului, ei nu È™tiu că făptura își atinge rostul umilind soarele prin străfulgerări de pasiuni È™i prin delir de superbă semeÈ›ie. Sclavia e balta în care se tolăneÈ™te laÈ™itatea balcanică, nămolul voluptuos al colÈ›ului de Europă zăcînd în delicii, lipsite de scuza nobleÈ›ii sau a viciului. De ce providenÈ›a ne-o fi urnit din vasta natură ca să-È™i rîdă de noi, gîrbovindu-ne de pomană? La descălecarea voievozilor a cîntat o cucuvaie… …a cărei cobe îți È›ine parcă, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a măsura o răposată soartă din inima atîtor glorii. Adesea mi-am luat rămas-bun de la viață. ÃŽmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauÈ›i în ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fă o cruce pe ce-ai fost È™i una È™i mai mare pe ce-ai fi putut să fii, trînteÈ™te-È›i trupul de pămînt, sfîșie-È›i veÈ™mintele È™i fostele credinÈ›e, smulge-È›i părul dintr-o glăvățînă asasină de speranÈ›e, È™i cu braÈ›e crîncene deznodînd încheieturile suprimă pomenirea întîmplării tale. …Dar cînd să trec la înfăptuire, inima îmi răspundea: „Tu îți iubeÈ™ti stîrvul mai presus de toate. Și cînd ai călca pe ultima dorință, cînd nici în timp È™i nici în veÈ™nicie o clipă n-ai găsi ca să răsufli, părăsit de toÈ›i È™i părăsit de tine, în bătăile mele ar mai mocni o sete, prin care eÈ™ti, oricît tu n-ai mai vrea să fii. Sîngele tău, la care s-au adăpat gîndurile È™i alÈ›i diavoli, cînd tu te afli mai străin de tine, năvăleÈ™te în interiorul meu pustiu È™i, din seră a deznădejdii tale, devin grădină de primăveri. Și de cîte ori n-am fost cea din urmă primăvară a ta!“ Vrut-am sfîrtecărilor să-mi supun un cuget, vag răzimat pe-un trup. Și cînd nici o stînjenire nu apărea ca să îmbune pornirea vinovată, din străfunduri se închega o voce, vocea foamei de ființă. Din ucigaÈ™ al iluziei tale, din sfînt al nimicului, preajma actului fatal te transformă pe loc în slujitor al întîmplărilor din lume, într-un flăcău al întîmplării tale. Hoinar pe străzi întinate de semeni, de semeni ce-i urmezi spre a-i fugi, purtînd în cîrcă oboseala oraÈ™elor È™i încă strechea pe bulevardele timpului, te-ntorci acasă — È™i-n încăperea singură, È™i-n patul È™i mai singur, țărîna gîndurilor geme: „eu nu mai pot, eu nu mai pot“. — CearÈ™afuri ce miros a giulgiu È™i duh înălbit de palori finale. Și cînd în tine totul pare a se rupe, fiorul purei existenÈ›e te readuce dincoace de tine, pe tărîmurile imediate ale greÈ™elii, ale firii. De n-ai fi ascultat în prima tinereÈ›e pianele dezacordate ale provinciei, cu game schilodite pe care suspinai în după-amiezi fără capăt; de n-ai fi vegheat mai tîrziu nopÈ›i de-a rîndul socotind clipele cu o aritmetică a incurabilului; de n-ai fi căutat adăpost surghiunului tău în aÈ™tri, în lacrimi, în ochi părăsiÈ›i de fecioară — È™i n-ai fi dezertat din toate leagănele firii — ai cunoaÈ™te astăzi vidul, al lumii È™i al tău? Rarefierea vieÈ›ii preschimbă totul în ireal. Pun mîna pe lucruri È™i ele-mi scapă, cum îmi scap. Pînă È™i drojdia — suprem real — nu-i decît vis mai concentrat. Străinei — femeii de lîngă tine — ce È›i se plînge de greul mersului mai departe È™i-È›i cere leacuri împotriva ispitei negative, tu îi răspunzi: — „PriveÈ™te irealul peste tot. AÈ™a uiÈ›i pozitivul aparent al suferinÈ›ei.“ Și ea: — „Dar pînă cînd?“ — „Pînă-È›i pierzi mintea.“ Cu cît omul constituie mai mult o existență distinctă, cu atît devine mai vulnerabil. Ceea ce nu-i îl poate răni; un nimic e prilej de turburare — pe cînd pe-o treaptă vecină animalului îi trebuiesc emoÈ›ii puternice È™i împrejurări hotărîtoare ca să fie prezent. Ai ajuns tu însuÈ›i, fără margini în dezmărginirea ta? Atunci cine-È›i va scoate săgeÈ›ile pornite din otrava timpului? Te-ai înveninat de cîte ori ai inundat albia menită respiraÈ›iei de muritor etern. Orice te atinge, cînd atingi prin gînd tărîmurile oprite plămînilor sortiÈ›i vremii. Reflexiile n-au nevoie de oxigen, de aceea le ispășim aÈ™a de crunt. Vecinătatea veÈ™niciei determină vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea — farmecul firii lui. ÃŽntru cît È™tiind mă desfăt într-o absență de rosturi — sau acÈ›ionez fără nici un folos decît acela al îndulcirii urîtului — întru atît sunt om. Plugar în Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iată omul. Că mai sunt È™i-mi fac încă potecă prin treburile lumii, s-o mulÈ›umesc raÈ›iunii? Poate È™i ei. Dar în ultimul rînd. Oamenilor? ÃŽnfățișărilor? Nici unii È™i nici unele n-au fost de față cînd nu mai eram. M-au ajutat întotdeauna după. Dar cînd dezrădăcinările lumii răzbăteau în Quartier latin È™i tu purtai exilul tău printre atîția Ahasveri, cu ce puteri mai îndurai robiile afurisite ale inimii È™i vîjîitul de singurătate în ceaÈ›a visătoare a bulevardelor? Fost-a pe St.-Michel străin mai străin ca tine? È™i mai iubitor sorbitu-i-a vreo tîrfă sau vreun cerÈ™etor parfumul lui vulgar? ÃŽntocmai ca veneticii spanioli, africani sau asiatici prin Roma decadenÈ›ei, gustînd scăpătatul culturii în confuzia sistemelor È™i a religiilor, È™i vacanÈ›i de ideal desfătîndu-se-n îndoielile Cetății — umbli È™i tu dezabuzat prin amurgul oraÈ™ului Luminii. Nimeni n-are rădăcini. Ochii trecătorilor sunt obosiÈ›i È™i-n ei se sting priveliÈ™tile natale. Nici unul nu mai aparÈ›ine vreunei țări È™i nici o credință nu-i mînă spre viitor. ToÈ›i gustă un prezent fără gust. — BăștinaÈ™ii, uscaÈ›i, fără putinÈ›e, mai au reflexe doar în îndoieli. Secolul luminilor avea spirit în scepticism; în finalul de civilizaÈ›ie, scepticismul e vegetativ. VieÈ›ii, fără orizonturi, nu-i rămîn decît revelaÈ›ia senzaÈ›iei È™i tropisme de luciditate. Instinctele s-au măcinat. StrănepoÈ›ii scepticilor rafinaÈ›i, fiziologic nu mai pot crede în ceva. Un popor pe sfîrÈ™ite nu-i capabil decît de extazul negativ al inteligenÈ›ei în faÈ›a nimicului universal. Pe străzi respiri adierile de vid ale apusului È™i-ncerci să-È›i vînturi zori, ca pentru a nu recunoaÈ™te că eÈ™ti la gradul de asfinÈ›it al Cetății. Și atunci te ridici prin vrere deasupra ei. Și vrei să te salvezi. ÃŽn ea, cine È™i ce să te ajute? Nimic nu m-a ajutat, nimic. Și de n-aÈ™ fi avut la îndemînă largo-ul din concertul pentru două viori de Bach, de cîte ori nu m-aÈ™ fi isprăvit? Lui mă datoresc. ÃŽn gravitatea dureros de vastă a legănării în afară de lume, de cer, de simÈ›iri È™i de cugete, toate consolările scoborau spre mine È™i ca prin farmec reîncepeam să fiu, beat de recunoÈ™tință. Pentru cine? Pentru tot È™i nimic. Căci este în acel largo o înduioÈ™are a neantului, un freamăt al desăvîrÈ™irii în desăvîrÈ™irea nimicului. Nici o carte nu mă susÈ›inea în cartierul învățăturii, nici o credință nu mă sprijinea, nici o amintire nu mă întărea. Și cînd casele se pierdeau în aburi albăstrii, cînd, nordic È™i deÈ™ert, Luxemburgul în miez de iarnă înota în umezeală È™i igrasia mucezea prin oase È™i prin gînduri, departe de prezent, rămîneam năuc în mijlocul cetății. Atunci mă repezeam cu grabă chinuită spre sursa mîngîierilor È™i dispăream È™i înviam purtat pe absenÈ›ele sonore. După ce-ai gustat dezamăgit din otrava religiei, tovărășia muzicii te dezlipeÈ™te de accidentele decepÈ›iei. VibraÈ›iile ei nu se leagă de obiecte, de fiinÈ›e, de esenÈ›e sau de aparenÈ›e, ci — în plin fior — nu mai atîrni de nimeni. Pe spaÈ›iul ei prea-întins, pămîntul È™i cu cerul nu-È™i găsesc un joc de rătăciri, sunt prea mici È™i n-au substanÈ›a fulgilor ca să plutească-n el. Sunetul — minciună cosmică substituită infinitului — îți îngăduie orice mărire, È™i „sau Dumnezeu sau mă omor“ e-un loc comun al muzicii. Cerul nu-l voi lăsa în pace. Nu am nevoie de nori cuviincioÈ™i, de albastrul tîmp, de poezia ieftină a apusurilor dulcege. ÃŽnălÈ›imi negre È™i vijelioase, plutiri de păcură ce se întind molipsind de noapte zilele serbede, de ele îmi voi anina cazna cruntă sub soarele incolor! Nu vreau să bîjbîi prin tărîmuri fade plivind visurile de buruieni otrăvite È™i mlaÈ™tinile lor de-un păpuriÈ™ fatal. ÃŽn sîngele negru crească vegetaÈ›ie lipsită de lumină, m-am săturat să răsfrîng stele blînde È™i să-mi acopăr noroiul traiului mîhnit cu poleieli fugare. Voi pune seminÈ›e în venin È™i voi trezi la moarte aÈ™trii visători. Nu È™tiu ce ucideri mi-au încolÈ›it în sevă È™i pînă unde plantele cățărătoare ale duhului — blestemele — s-au cățărat în duh. Eu nu-l voi tăbăci cu înÈ›elepciune, ci-i voi turna arome mai usturătoare, să nu-i sting flacăra înveninată ce întreÈ›ine firea. Iar tu, suflete al meu, prea adesea sufleÈ›el, nu vei scăpa de-o soartă ce aÈ™teaptă cerul. Nici tu nu vei mucezi în hodina muritoare, la care te-au sorocit strămoÈ™i piperniciÈ›i. Voi făuri spada nemiloasă, cu ascuÈ›iÈ™ul vesel, È™i te voi aÈ™eza spre neodihnă în leagănul ei însîngerat. Tu vrei să dormi, nemernic plămădit din aÈ›ipeli străbune, tu vrei să dormitezi asemenea albastrului plăpînd din care te vei fi rupt È™i tu ca toate sufletele de sub soare, năpăstuite de blîndeÈ›e È™i de cuminÈ›enie. Dar eu veghez între pămînt È™i cer, È™i fi-voi la pîndă cînd oboseala ta se lasă-n Cel de Sus, aripile cu bici de foc È›i le-oi plesni, È™i vei cădea, Icar zănatec, în mările eului învolburat. Pînă cînd să mai îndur dorul tău de laÈ™e meleaguri străvezii È™i să mă îndoi sub legea ce te mînă spre aÈ™trii liniÈ™tiÈ›i, rămînînd singur cu mine, […] de jos — È™i tu foind, È™opîrlă a văzduhului, pe un azur decolorat de calm?! ÃŽn pat de ace te voi pune, în patul inimii. Cu răni te voi fereca în ea. Prin lume, cum aÈ™ mai umbla, tu rătăcind în alte lumi, zîmbindu-mi de acolo tînjelii mele lîncede? Aici, în forfoteală È™i necaz, aici te-oi È›intui fugar È™i trădător al chinului! Cu spada îți voi curma zelul, zelos al raiului! Și dacă este să mă părăseÈ™ti, din mine ai făcut un ucigaÈ™! Flacără! — putință vizibilă de a nu fi! ÃŽn jocul tău de este È™i nu este, în verticala ta pieire, mi-am descifrat înÈ›elesul mai mult ca-n toate învățăturile, cu legi È™i cu idei. Tu pari a fi eternă È™i te înalÈ›i însufleÈ›ită de văpaia ta, moarte însorită ce fură semnele vieÈ›ii. Spre ce se avîntă nefirea ta subită? Spre ce fire? De ce nu-È›i treci zvîcnirea ta mistuitoare ca să-nviezi jăratecul de sub cenuÈ™a mea? ÃŽn tine aÈ™ creÈ™te, în amăgirea strălucirii tale, È™i cum m-aÈ™ stinge apoi cu tine în pîlpîiri ce sunt închipuiri de veÈ™nicie! Asemenea văpăilor tale ce se ridică spre-a înÈ™ela căderea de la temeiul creÈ™terilor, am zburdat È™i eu în lume, departe de mormînt, spre a fi, prin înălÈ›ime, mai aproape de el. Lipsa de orice folos e comoara avîntării tale. Tu nu te prinzi de nimeni È™i nimic È™i pari a mîngîia cu gingășii tăcerea spaÈ›iului, dar adierea ta, sensibilă auzului pentru neant, e însăși vocea nefiinÈ›ei. A FiinÈ›ei ce vrea să fie È™i nu poate. Al neduratei glas, tu ne dezvălui că-nvăpăierea de-o secundă e taina ce face ca un lucru să fie. Noi spunem că este, cînd prin credinÈ›e È™i iluzii îl prelungim peste focul instantaneu, peste clipita iradiantă. …De cine m-aÈ™ agăța prin Vagul traversat de flăcări, eu însumi flacără mai pieritoare decît toate? Dar totuÈ™i, dacă lumea e o noapte, mărită de umbrele luminii, arzînd eÈ™ti oricum mai mult decît acoperindu-È›i capul cu spuza liniÈ™tii È™i scrumul îndurării. Dumnezeu e o minciună ca È™i viaÈ›a È™i poate ca È™i moartea… Voi mi-aÈ›i rămas, focuri ale inimii È™i aparenÈ›e parfumate de deÈ™ertăciune, în lumea-n care flacăra m-a învățat că: totul e zadarnic, afară de zădărnicie! Deodată o vrăjitoare îți turbură apele sufletului. Glasul È›i se-ntunecă, ochii È›i se-mprăștie È™i părul vîlvoi se agață de părticele invizibile de groază, răspîndite-n aer. Drojdiile luminii se aprind È™i se sting. Cine a pus foc simÈ›urilor, cine-a dat strălucire de moarte fiorului viforos È™i senzual ce despică moleÈ™eala cărnurilor, ca-n baladele străvechi cu sînge-n cupe otrăvite? Treceai primăvăratec printre oameni È™i iată fulgerul spintecîndu-È›i măruntaiele sub cerul senin: aÈ™a trebuie să fie înaintea omorurilor. Te scalzi într-un venin luminos È™i tresalÈ›i ros de-o dispariÈ›ie, dulce în amarul ei sărbătoresc. Ce neghină a prins floare-n inimă, de umbli prin miriÈ™tile firii cu osîndă voluptuoasă, înveÈ™mîntat în purpuri sclipitoare de vină? Și de unde atîta fericire cînd porÈ›i atîta povară? Prin timp trec stafii venite din viitor. Temîndu-te de temerile tale, dai razna printre ceilalÈ›i. CauÈ›i petrecere, vin È™i dans È™i lumea pipăirii. Și cum îi vezi învîrtindu-se, înÈ™elîndu-È™i vidul prin gest È™i urîtul prin miÈ™care, prefăcîndu-se a uita mijloacele uÈ™oare cu care acopăr prăpastia din faptul respirării, îți zici fără să vrei: doar cei ce-È™i fac seama nu mint. Căci numai murind muritorul nu minte. — Și astfel pleci. Și ei dănÈ›uiesc mai departe, voioÈ™i de umbra de realitate, la care se răcoresc o clipă, dăruindu-se minciunii preÈ›ioase. De ce s-ar trezi ei, ca totul să nu fie? — Cu ochii deschiÈ™i, existenÈ›a se evaporă. Oamenii îi închid ca s-o păstreze. Și cine nu le-ar da dreptate? Scîrbit de firea spălăcită de văzul clar, cum n-ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realități? Vampir al cucutei nu vreau să mai fiu È™i nici în ierburi vitrege să-mi culeg tăria clipelor. ÃŽn suflet ruginesc crime de cuget È™i hoituri care au îmbrățiÈ™at cerul. Cine-ar vărsa È›intirimele lăuntrice, ar supravieÈ›ui adîncului său vizibil? Ne acceptăm, fiindc-am pus lespezi pe putregaiul nostru, piroane la porÈ›ile inimii, È™i am lăsat să-i înfrunzească maidanele. PriveliÈ™tea iadului interior ar pune în mîinile scîrbii pumnale ce s-ar întoarce în noi. ÃŽn el, arhanghelul e nene È™i pe sîni se-ncolăcesc È™opîrle, puroiul curge-n zîmbetul fecioarei È™i umbra unei flori nu-i mai curată ca înjurătura È™toarfei sublunare. Vrăjitoare nevăzute, nu-mi mai răsculaÈ›i sîngele cu sucuri rele, risipite-n aer. DesfermecaÈ›i-mă de afurisenia de-a-mi fi mie străveziu. Nu mă È™tiam È™i fără voi? De ce mă afundaÈ›i în mlaÈ™tinile tainelor? RidicaÈ›i veninul spaÈ›iului, eu nu-l pot absorbi fără sfîrÈ™it. Sau vreÈ›i să vă scăldaÈ›i în iadul creaturii È™i universul candid să-l transformaÈ›i într-un scuipat de curvă? Materia ar vrea să doarmă. Tu las-o-n pace. Las-o la fund să se înece-n ea. Prea mult ai arat prin tine. Ce grăunte să mai rodească în È›elini răpuse de suflul sterpiciunii? Moartea È™i-a contenit visurile în È›esuturi îmbălsămate. Mumie în care gem patimi, cînd se vor rupe fîșiile ce te dărăpănează-n veÈ™nicie? Somnul — cu blîndeÈ›i crude ca paÈ™i de muribunzi — dărîmă zidirea eului È™i-l întoarce cu mers domol spre vraja absenÈ›ei primordiale. Clătinările materiei te scunfundă încet spre meleagul nedespărÈ›irii fiinÈ›ei de vrăjmaÈ™ul ei. Și moartea se lasă asupră-È›i. Am aprins lumînări: Dar ele nu mi-au luminat viaÈ›a. Zăbranicul duhului învăluia ostroavele speranÈ›elor È™i suspinam pe catafalcul lumii. Din calea semenilor mă voi feri, căci uneori aÈ™ da cu barda È™i-n farmecele Cleopatrei. Pe sîni de muieri am visat mînăstiri spaniole, È™i trupul lor nenuntit de gînduri se înălÈ›a ca piramide sub care depănam legende faraonice. ÃŽmbrățișările lor aeriene È™i bestiale, delirul lor setos, ce noimă le-ai găsit, cînd nici una nu te lăsa de unde ai plecat. Ele te depun în vid. Fără falsul absolut al sexului slab nu m-aÈ™ fi umilit în căutarea cerului. Vedenii subterane pîndesc fruntea, de È›este goale își reazemă ea oroarea, iar inima îmi stă în trup ca inelul în degetul unui schelet. Și fug, cu facla-n mînă, alergător pe olimpice iaduri, căutîndu-mi moartea. NaÈ›iunile fără orgoliu nici nu trăiesc, nici nu mor. ExistenÈ›a lor e searbădă È™i nulă, căci nu cheltuiesc decît nimicul umilinÈ›ei lor. Numai pasiunile le-ar putea scoate din soarta omogenă. Dar pasiuni nu au. Cînd mă întorc cu ochii spre actualitățile trecutului, din tot ce-a fost nu mă încîntă decît epocile de mîndrie monstruoasă, de provocare gigantică, de nefericire triumfală, în care spiritul sătul de putere își lecuia saÈ›ietatea în căutarea unor È™i mai mari puteri. ÃŽÈ™i închipuie cineva ce se petrecea în conÈ™tiinÈ›a unui senator roman? Atîta patimă de stăpînire È™i de bogăție a epuizat vertiginos un neam. Dar atît de puÈ›in cît a trăit, a întrecut prin tărie veÈ™nicia neamurilor anonime. Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta-i civilizaÈ›ia. Un popor simplu È™i cinstit nu se deosebeÈ™te de plante. Violînd natura, creÈ™ti peste legea ta firească È™i exiÈ™ti efectiv, prăbuÈ™indu-te. Tot ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată, dar intensitatea infinită răscumpără micimea vremii. Pentru senatul roman, Roma era mai mult ca lumea. De aceea a dominat-o, a umilit-o, a înfrînt-o. Un popor — È™i mai ales un ins — nu creează decît refuzînd ce nu e el, neînÈ›elegîndu-se decît pe sine. Pricepînd pe alÈ›ii, devii gelatină, înÈ›eleaptă È™i cuminte. Dar nu mai zămisleÈ™ti nimic. Comprehensiunea e mormîntul individului È™i al colectivității, ce nu se miÈ™că decît cu ochii legaÈ›i, cu simÈ›urile-n fierbere. Romanii respirau absolut în legile lor; ele nu erau asemuite cu altele, căci altele nu puteau exista. Tipul lor de umanitate era umanitatea însăși. Republică sau cezarism — două forme ale aceluiaÈ™i orgoliu, două feluri de a porunci: în prima te substituiai juridic universului, în a doua subiectiv. Legea È™i capriciul hotărau — în aceeaÈ™i măsură — soarta celorlalÈ›i. DistanÈ›a între un țăran român È™i un senator roman — sau de la natură la om. Imperiul a început să decadă cînd indivizii osteniÈ›i nu mai aveau destulă forță să înlocuiască universul, cînd acesta a devenit o realitate È™i romanii au ajuns exteriori lor. DecadenÈ›a e un fapt al înÈ›elegerii, al excesului de perspectivă. Nu mai ai pornirea nebună, infinit îngustă È™i infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existînd — tu nu mai eÈ™ti. Religiile orientale au pătruns în Roma, fiindcă ea nu se mai îndestula cu sine. CreÈ™tinismul — cea mai neelegantă credință din cîte au existat vreodată — n-a fost posibil decît prin dezgustul de lux, de modă, de mirodenii È™i de abateri alese. Dacă Roma n-ar fi trăit cu atîta intensitate È™i nu s-ar fi cheltuit aÈ™a de repede, ruina măreÈ›ei ei trufii ar fi întîrziat, È™i legea creÈ™tină ar fi rămas privilegiul de neinvidiat al unei secte. Am fi avut astfel norocul vreunei alte credinÈ›e, mai senzuale, mai poetice, cu cruzimi de artă È™i cu zădărnicii mîngîietoare. Că Roma a căzut atît de jos, că ea s-a renegat cu atîta forță acceptînd virusul oriental, ce probă prin negaÈ›ie de fosta ei măreÈ›ie! Căci ea n-a ratat, s-a prăbuÈ™it. Numai civilizaÈ›iile cu orgoliu minor se sting lent. Cele cu tării de soartă genială, fiind, în esenÈ›a lor, boli ale naturii, zboară înspre sfîrÈ™it. CreÈ™tinismul a pus aripi setei de agonie a romanilor. Estetic, ne mai poate încă interesa. Cînd demonul neliniÈ™titor îți vîră probleme în instincte, învață de la romanii amurgului imperial ce-nseamnă luptătorul decadent. A te zbate fără nădejdi, a iubi fala mahmur, a fi fățarnic în naivități! E singurul eroism compatibil cu spiritul, e singura formă de a fi fără să înÈ™eli inteligenÈ›a. Să-È›i ardă sîngele — È™i văzul să-È›i vadă. Și tu È™tii ce vede el… …Adesea m-am închipuit posomorît È™i visător trecînd prin forum È™i prin temple, privind la busturile fără ochi ale zeităților ironice. CreÈ™tinii nu veniră încă È™i inimile vacante ale cetățenilor nu mai tremurau în faÈ›a capriciilor divine. Absolutul se topise-n artă. Și liber cu ei, liber de mine È™i de crezuri, înfloream în urît È™i mă topeam în plictiseala zeilor dezmoÈ™teniÈ›i. Soarta mă aÈ™eza în afară de timp. Cetățean al lumii, cetățean al nimicului. Lespezile răspundeau paÈ™ilor, lipsiÈ›i de adorare, cu ecouri înăbuÈ™ite, È™i spaÈ›iul devenea prea mare, urbea nu mai avea ziduri, casele se clătinau. Ce făceam cu atîtea întinderi, de ce atît imperiu în inima care nu bate înspre viitor decît cu iluziile cetății? Fără rădăcini, în pustiul pămîntului, ochii mi se împlîntau în orbitele oarbe ale zeilor, sorbind în ele celălalt pustiu. (III) ÃŽn tine rodesc grăunÈ›e de lepră. Carnea arsă de nesomn fierbe duhori care storc mugurilor sucul creÈ™terii blînde È™i-l preschimbă-n muzeală rînjitoare. AÈ™ază-È›i tîmplele pe muierea rîncedă È™i suspină după raiurile muririi, îneacă-È›i freamăte fără nume în trandafiri putrezi, presăraÈ›i pe sfîrÈ™irile trupului. Tu nu vezi măreÈ›ia morÈ›ii întinzîndu-È™i braÈ›ele de tihne ca să-È›i curme o trudă fără făgaÈ™uri? ViaÈ›a-i un tertip al nebuniei È™i cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriul său sînge. Am vrut să trăiesc È™i am trăit, deÈ™i am presimÈ›it că-i nevădit să fiu. Cum să mă È›in în clipe, cînd naÈ™terea m-a osîndit călău al timpului? Am iubit È™i m-am iubit. Dar dragostele s-au ivit murind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simÈ›uri de È™arpe cald. Tu, Doamne, lasă semnele morÈ›ii la căpătîiul meu. Să te înÈ™el pe tine nu vreau È™i nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-ai fiu mai blînd în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? ÃŽnfrunzească sfîrÈ™itul pe anii mei sfîrÈ™iÈ›i. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre, al căror rod umbreÈ™te lumea Facerii È™i nădejdea făpturii. Prin ele te văd, prin ochiul lor întunecat. Și tu îmi ceri să te iubesc? Voi înlocui aÈ™trii tăi cu rănile sufletului. De ce n-am semăna lepra pe cer, să dăm altă înfățiÈ™are neÈ™tiutorului azur? AÈ™ vrea o ploaie din tării cu picuri otrăvite, căci inima-mi tînjeÈ™te după boli de stele. AÈ™tri netămăduiÈ›i, smulgeÈ›i-vă din rosturile voastre, măcinaÈ›i-vă răul în leprozeria simÈ›urilor mele, goliÈ›i-vă de cer în iadul insului terestru! Sau pe voi nu vă încearcă nevoia tainică de pacoste?! ProÈ™tii zidesc lumea È™i deÈ™tepÈ›ii o dărîmă. Ca să cîrpeÈ™ti zdrenÈ›ele de realitate È™i să înjghebezi bietele lucruri, trebuie să n-ai bănuiala vinovată a duhului È™i obrajii să-È›i surîdă ca merele dinaintea ispitei. Cum te trezeÈ™ti, te îmbogățeÈ™ti pe seama firii. Ea se împuÈ›inează, căci n-ai ce mai drege, prins în mrejele destrămărilor clar-văzătoare ale minÈ›ii. Firea e sărmană de totdeauna. Noi n-o putem ajuta decît neÈ™tiind. Sărăciei ei iniÈ›iale, ignoranÈ›a îi adaugă petecele de iluzii care umplu golurile de pretutindeni. ExistenÈ›a e fructul inepuizabilelor bunăvoinÈ›e ale neÈ™tiinÈ›ei. Cînd ne pomenim din Este, nimeni nu suferă mai mult ca el. L-am trezit, l-am chemat la nimicul său. SuferinÈ›a firii e trezirea din fire. Nu mai îngăduim complicitatea cu ea, condiÈ›ia absolută a respiraÈ›iei. Prostia? A fi părtaÈ™ cu lumea. …Iar nouă — derbedei prin întinsul Nicăieri — ne rămîne închinarea la altarul unui falnic Nimic. MorÈ›i nu putem fi. Cu mintea am cernut viaÈ›a. Ea a trecut È™i ne-a lăsat Patima. Un tot fără este. De aceea suntem vii È™i rîdem de credinÈ›e; vajnici È™i fluturăm prin toate; răi È™i nespus de înÈ›elegători — È™i continuăm să ardem cînd toate flăcările s-au stins. ÃŽn nemijlocirea unui neant carnal găsim rosturile pulsului. Căci mintea nu-È›i îngăduie să vieÈ›uieÈ™ti decît în răstimpul vrăjirii unui nimic sîngeros. De ne-am lăfăi la soarele prostiei! Ce căldură de realitate n-am iradia într-un univers fictiv! Căci prostia blîndă È™i dulce e un izvor de fire ce se hrăneÈ™te din fîntînile Creatorului! Lumea-i odrasla neÈ™tiinÈ›ei. Ca o fiară pierdută prin drăgălășiile firii, tu nu-È›i afli pace nicăieri. Prăpastia între suflet È™i simÈ›uri face soarta sinonimă osîndei. Toate poftele te muncesc. ÃŽn nimicul absolut — ochiul ar crea pajiÈ™ti, urechea sunete, mirosul miresme, pipăitul plăceri — căci dorinÈ›ele urzesc un univers, dezminÈ›it necontenit de minte. Sufletul zice: neant, simÈ›urile: voluptate. EÈ™ti ros de dureri È™i poftele se-mbată de lume prin ele. Zadarnic refuzi cu gîndul zidirile ei; patima le sprijină mai departe. DorinÈ›a secretează lumea — È™i raÈ›iunea, cu străduinÈ›e vane, întinde un înveliÈ™ de irealitate peste urzeala de existență a simÈ›urilor. Nu simÈ›i că atunci cînd te afunzi fără milă în neant, neantul este, că respiră, se-nfioară È™i se-nvolbură? Blestemul fiinÈ›ei nu-i mai slab decît al nefiinÈ›ei. Ce pace n-ai afla, de te-ai lăsa molcom sau învrăjbit în una din ele? Dar în suflet È™i-n simÈ›uri se zbat tării egal de mari. Nu vei găsi porturi în care să-È›i opreÈ™ti rătăcirile. Tu vrei să mori! Dar fost-a vreodată în gîndul morÈ›ii mai multă nemurire È™i mai multă veÈ™nicie în dorul de sfîrÈ™it? Voi fi È™i eu stîrv, cu voi toÈ›i, tovarăși de netemeinicie, dar nici o lespede nu va strivi o inimă nemurită-n flacără. Mădulare desfermecate de viață se vor odihni în popasul de veci; nici un mormînt nu va fi însă ocna unui suflet — semn de mirare ce unea un pămînt È™i-un cer. Temniță a mîndriei este moartea, dar ea-i neputincioasă cînd focuri îi topesc lăcatele. Fiorurile omului îi vor deÈ™uruba porÈ›ile ce se închid pe clipele vieÈ›ii. Cine nu simte în el forÈ›e ce scocioară inimile adormite prin cimitirele vremii, cine nu simte că el e scara pe care scoboară îngeri urgisiÈ›i sau pe care urcă neliniÈ™tile osîndiÈ›ilor să se cuminece cu liniÈ™tea deÈ™ertului azur — acela înainte de-a părăsi măruntaiele naÈ™terii s-a-mpărtășit ca rob al morÈ›ii. Fii ca o floare în a cărei tulpină ar lîncezi un fulger ostenit. Ascultă cu jind melodii negre È™i îngrijeÈ™te prin întunecimile tale nevinovate convalescenÈ›ele diavolului. Prin muzică, surpă cinstea È™i statornicia Astrului, apropie-l de fărădelegile sufletului, transformă-i căldura în pieire, ca razele, întorcîndu-È™i-le-n el, să se dezvăluie sieÈ™i mai înÈ™elător ca inima. Muritoarele n-au decît două braÈ›e. Și speră-n ele să te prindă. Și-È›i È™optesc vorbe pentru o inimioară oarecare, te înfășoară în mîngîieri întîmplătoare, È™i tu zaci înfierbîntat È™i treaz, È›andără din sufletul lumii. Ele È™tiu mai bine ca noi că minciunile dragostei sunt singura poleială de ființă în nesfîrÈ™ita irealitate. Și abuzează dincolo de orice măsură în È™antajul de existență ce le-a înlesnit natura. Noi cădem în cursă È™i terfelim infinitul de care n-am fost vrednici. ÃŽn tine lumea își plînge ruptura de veÈ™nicie — È™i trecătoarele te-nnebunesc. Cum să împaci o dezbinare aÈ™a de dureroasă? Urăști devenirea È™i-o iubeÈ™ti. Eternitatea, ca È™i timpul, e rînd pe rînd păcat È™i mîntuire. ÃŽn preajma cărnii visezi temeiurile lumii È™i-n umbra acestora vecinătatea beÈ›iei muritoare. Să te-ngrădeÈ™ti nu poÈ›i. Ce stîlpi È›i-ai pune-n jur, cînd adieri sonore te-ntind dincolo de sursa îngrădirilor — de moarte? Ros de-mpotriviri în soartă È™i de spărturi în duh, te-nvălui de melodia restriÈ™tii. Scăpare nu mai ai. SfîrÈ™iturile toate te pasc È™i vei muri de toate morÈ›ile. E cărare pe care n-ai fost rănit? Inima bate într-un timp bolnav. Te È™tii în clipe È™i clipele te È™tiu. O nesfîrÈ™ire de spini devine devenirea. Izvoarele vieÈ›ii s-au spurcat È™i-n fîntînile sufletului mucegăiesc ape negre. Pe ele cum ai zidi un ospiciu al creierului? S-a împuÈ›it È™i duhul È™i timpul. Orfan de fire È™i de tine, nebunia e acoperiÈ™ mai sigur decît moartea, în lumea-n care mintea nu-i sălaÈ™. A iubi viaÈ›a cu înverÈ™unare — È™i-a umbla apoi cerÈ™ind mila de tine È›ie însuÈ›i în absenÈ›a nelimitată iscodită de vidul tău, nemernic grădinar al nimicului, semănător de viorele È™i de puroi… Omul e o holdă de neînÈ›elesuri, în care neghina e tot aÈ™a de rodnică È™i de strălucitoare ca È™i boabele. Și din neînÈ›elesuri se ridică cel mai mare: un sfînt senzual. Moartea-mi picură pe creÈ™tet. Strop de strop. Și-n spaÈ›iul fără țărmuri, eu n-am unde m-ascunde. Eu n-am un încotro. Ea se destramă din tării, în nouri de neființă se apropie de mersul semeÈ›, săpînd încrederea verticală È™i fără de folos. Să-mi sfredelesc mormîntul în întinderi? E iarăși rostul ei. De ce i-aÈ™ lua-o înainte? Ea mi l-a sfredelit în suflet. Și zac de mult în el. Mi-l priveghez cu viermi cu tot. Pășesc pe o materie care e giulgiu. Picioarele-s înfășurate-n el È™i, vrînd cu mîini să-mbrățiÈ™ez bolÈ›ile nepăsării serafice, mă-mpleticesc în el È™i-n sus nu pot zbura. Eu n-am cărări decît în jos. Gleznele s-au rîncezit în drojdia veÈ™niciei, iar acea vreme ce suflă încă în tine a trecut prin È›intirime È™i-n clipele de care te făleÈ™ti răsuflă răposaÈ›ii. Mă asupresc sub tării. Sufletul reduce cerul la suflet. Unde privesc mă privesc. Spaima e puntea între dor È™i fire. Ce cumpăt să găsesc în ea? Prezentul s-a rupt din timp È™i timpul își varsă clipele ca un bolnav cuprinsul măruntaielor. Acum, acum, tot ce-i acum e-un rău, iar ce a fost È™i ce va fi, un leac închipuit unei istovitoare metehne. Afuriseala e aÈ™ternutul tău. Soarele luminează un azil de noapte pentru cerÈ™etori fuduli. ÃŽncredinÈ›ează-È›i trufia veÈ™nicului Niciodată, hrăneÈ™te-È›i setea din sîngele ce te mai È›ine-n rîndul ziselor fiinÈ›e. Din inimă fă-È›i cupa ultimei sorbiri, înainte ca spaÈ›iul preschimbat într-un pumnal să-È›i zîmbească plin de cuceriri. Frînge-È›i lanÈ›urile turbării; la Dumnezeu nu mai lătra. Să-i adaugi un nimb cu fierea ta, să-l faci mai trufaÈ™ cu extaze de venin? Lasă-l mai bine-n plata lui. El se va pierde prin sine, ca È™i tine. El e mai putred decît toÈ›i. Nu-s aÈ™tri licuricii descompunerii Lui? Ca un vierme, fără stîrvuri, fără treabă, ce-È™i cîntă-n psalmi de-a-ndoaselea setea de moarte, aÈ™a să te tîrăști prin zările fără de zare. Singur. Mai singur decît un scuipat de drac. Hulit de toÈ›i, tu sapă-È›i groapa în hulă. Din lacrimi fă-È›i coÈ™ciug, din sminteală pernă. De-ai găsi vorbe cu care s-alcătuieÈ™ti o rugăciune, ce-ar duce fiorul È™i furia în oasele morÈ›ilor È™i-ar face să le clănțănească fălcile în cadenÈ›a veÈ™niciei subterane! Dar vorbe nu găseÈ™ti È™i nici nu poÈ›i găsi. Veninul mut se-ntinde pe suferinÈ›ele glasului. Doar inima mai bate toaca la prohodul minÈ›ii. Zile infinite, cum să vă pierd? Să-ndur tristeÈ›ea fericirii voastre, nu mai pot. Să plec spre alte zile, cu alte bolÈ›i, mai puÈ›in. Cer al Parisului, sub tine-aÈ™ vrea să mor! Pierzania ta o È™tiu: vreo vrere nu mai am. Avut-am prea multe, sub lînceda ta oblăduire, È™i anii ce i-am hoinărit sub tine mă dezlipesc de ce va fi să fiu. Viitorul mi se stinge-n ochi ce te-au sorbit departe de vremi. Nu te-am umilit visînd la alte patrii È™i-n extaz nu m-am înjosit în rădăcini È™i-n dorurile sîngelui. ÃŽn gîlgîirile lui au amuÈ›it neamuri strîmbate de plug, È™i nici un vaiet de opincă nu turbură melodiile norilor tăi, plutind ca-n menuet de îndoieli. ÃŽn lipsa ta de patrie mi-am răsfrînt mîndria rătăcirilor, È™i deznădejdea — imn împotriva timpului — se-mbracă-n însîngerări de nimb. ViaÈ›a-i o nemurire de melancolie. AÈ™a îmi pare ultima È™oaptă a învățăturii tale. Găsit-ai învățăcel mai credincios ca mine? Chiar dacă soarta mi-a orînduit stingere pe alte meleaguri, sub tine mă voi stinge. Privirea mea din urmă pe tine se va-nfiora. Și tu îmi vei răspunde, flamură de apusuri, adiindu-mi pieirea. Ca un supravieÈ›uitor al unei mari molimi, ce-a înghiÈ›it iubite È™i prieteni, treci prin ceasuri, însorindu-le de-o eleganță înciumată. Și ca o orgă ce-ar cînta de la sine pe ruina unei catedrale, acordurile inimii tale răsună în universul vacant. Infinitul e fără semeni; pe absenÈ›a lor se-ntinde el. Oftatul cosmic uită nesfîrÈ™irea înÈ™elătoare a sînilor, pe care se încheagă suspinul vag al neîmplinirii. Lumea stingîndu-se, dragostea s-a stins È™i ea cu slujnicele lumii. Fiori de prăpăd străbat foste iubiri È™i din buze care sorbeau suflul vieÈ›ii picură o miere trecută prin fiere. …De ce nu mi-am afundat fruntea în moleÈ™eala cărnii È™i-n sudoarea dulce a materiei de ce nu mi-am tăvălit gîndurile? Să-mi fi aÈ™ternut pe veci visul despatriat în sălaÈ™urile lumeÈ™ti ale FiinÈ›ei vrăjite de timp! Tînjit-am după veÈ™nicii, cînd femeia era aci. Bietul infinit în doi! Memoria ucide farmecele fără trăinicie. Pe acele punÈ›i, pe care dorinÈ›a aÈ™teaptă tovarășele supremei minciuni, nu mai văd decît țărmurile irealității între care mi-am aÈ™ezat un cort È›esut din glasuri de nefolosință, pînă ce apele, ridicîndu-se milos, s-or îndura să-mi surpe melodia È™i vastul ei fără-rost. Mi-am cheltuit sufletul în zadar. Ce semen s-a învrednicit de flacăra lui? Și ce semenă? De acum, voi împrăștia cenușă pe primăverile altora. Și însumi mă voi îngropa sub cenuÈ™a inimii È™i-a dragostei. SenzaÈ›ii È™i idei, atît mi-a rămas. Căci rămas-am în afară de eu. Nici un simțămînt să nu mai împodobească deÈ™ertul fiinÈ›elor din preajmă, È™i moară aÈ™trii ce-i visam în ochii lor, stingă-se cerul din fundul patimii. Iadul năvălească peste Ideal, sub el să gemi, drumeÈ› ridicol È™i îndurerat, ce-ai stors din sînge esenÈ›e de vrăji È™i cununi încoronînd neantul! ºi-ai măcinat vredniciile fiorului, la care nimeni n-a răspuns, la care nimeni n-a surîs. FuriÈ™ează-È›i È›easta în înlăcrimata fire, zdrobeÈ™te-o de materia plînsurilor, ucide-È›i viitorul în nopÈ›ile albe ale suspinului. Pe timpul chel lunecă absenÈ›ele lumii, È™i din palida viață nu se alege decît un vaiet fără glas strecurat prin văgăunile minÈ›ii. Scobori din tine pe scara trezirilor fatale în Cetatea cuprinsă de adieri sonore È™i de aluzii finale. Și-È›i zici făr' de înduioÈ™are: în ce să mă înec? ÃŽn Sena sau în Muzică? IV SubstanÈ›a duratei e plictiseala, iar a luptei în durată, disperarea. Oamenii cred în ceva ca să uite ce sunt. ÃŽngropîndu-se sub idealuri È™i cuibărindu-se în idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i-ar durea mai crunt decît să se trezească, pe mormanul înÈ™elăciunilor plăcute, în faÈ›a purei existenÈ›e. Deznădăjduirea? — A trăi interjecÈ›ional. De aceea, marea — interjecÈ›ie lichidă È™i infinit reversibilă — e icoana directă a vieÈ›ii È™i întruchiparea nemijlocită a inimii. Nici sănătate, nici boală: două absenÈ›e, pe care le înlocuieÈ™te vidul plictiselii. Universul n-are alt rost decît să ne arate că, dispărînd, îl putem înlocui cu muzica — cu o irealitate mai adevărată. Alunecînd pe povîrniÈ™ul gîndurilor, prea adesea ai învinovățit existenÈ›a. Ea n-a păcătuit în nici un fel, decît, poate, prin acela de a nu fi. SecătuieÈ™te în spiritul amar izvoarele învinuirilor. ÃŽndulceÈ™te veninul neistovit È™i cinismul săltăreÈ› al cărnii. ÃŽndrăgeÈ™te cu necuviință visătoare nerostul soartei. Mai inutil ca o cometă într-o lume fără prevestiri È™i mai zadarnic ca sabia unui arhanghel într-una fără cer, plimbă-È›i destinul netrebuincios sărînd măduva iluziilor cu orbiri de om ce È™tie lipsurile totului. Cu orbiri de om fără frîu. Sugînd rădăcinile înÈ™elăciunii, îmbată-È›i iscodirile veghii cu È™tiinÈ›a falsă a firii. Și fii, întocmai cum firea ar fi. Fericirea îmi paralizează spiritul. ÃŽmplinirea în viață mă goleÈ™te de mine, iar norocul dragostei È™terge urmele măreÈ›iei. Lipsa de eu a fericirii… După ce-È›i pierzi — pînă la istovire — conÈ™tiinÈ›a în voluptate, ce vijelios năzuieÈ™ti după frigurile dezlipirii! Să poÈ›i sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită, sorbind dulceaÈ›a nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storÈ™i de existență, să-È›i întinzi osteneala visului dincolo de cer! ÃŽn lume te-ai prăvălit È™i, negăsind în ea hrană, te nutreÈ™ti dintr-o substanță de surghiun. ViaÈ›a adevărată nu-i în cumpăt, ci în ruptură. Universul netămăduind rana inimii, sub stele trebuie să mă-mbăt de aiurări. Căci nici umerii È™i nici creierul nu mai suportă povara neînÈ›elesului. Prin idei adie suflul soartei. Și Logica, spre care tinde vidul cugetului, se clatină. Sufletul macină categoriile. Și cosmosul devine chin. Ca să ne răvășim, pămîntul ni se-ntinde sub picioare. Privit-am în sus, privit-am în jos È™i pe celelalte dimensiuni ale marelui încotro, È™i mi-am descoperit în toate paguba vieÈ›uirii mele. Sleindu-mi simÈ›urile, crezut-am să-mi omor veghea. Și trezitu-m-am după îmbrățișări în limpezimi cumplite. Vrut-am mîngîieri, înteÈ›indu-mi pofta de măriri. Și m-am pomenit rob al înÈ›elesului incurabil al duhului. Prin ameÈ›iri, cercat-am să-mi astup urechile. Și văzul s-a întărîtat mai rău pe vastele întinderi. Cărările de înfundare ale minÈ›ii mi-au destunecat-o È™i mai nemilos. Nici fala, nici muierea È™i nici sorbirile nu mi-au măturat drumul opreliÈ™tii È™i-al asupririi-n duh. ÃŽn clipele mele-i vraiÈ™te. Una de alta nu se mai leagă. LanÈ›ul lor s-a rupt È™i-n ureche-mi zbîrnîie inelele destrămării. …În mîna cui să-mi depun firea? Și cui să-i trec onoarea descurajului? AÈ™ vrea să-mi fac din Idee un aÈ™ternut, să mă afund în el, într-o abstractă strînsoare să-mi curm îngăimările inimii. De ea m-am săturat. Și mai mult încă, de obrazul ei, de suflet. Din simțăminte pleacă greaÈ›a. ÃŽn fundul inimii e doar puroi È™i cuprins de duhori calde. Spre un duh clătit de zeama vieÈ›ii È™i de drojdia simÈ›irii, spre o marmură a cugetului, descleÈ™tat de suflet, să-mi întorc diferenÈ›a mea. Nici o aluzie de emoÈ›ie să nu mai turbure căutătura judecății. Ai fost destul un tenor al aparenÈ›elor. Caută acum în tine — fără melodii — asprimea separaÈ›iei, ca un arici al spiritului. PriveÈ™te întîmplările din alÈ›ii È™i din tine ca ale nimănui, priveÈ™te-le întocmai ca un Necurat scîrbit de răutate, ca un Necurat vacant. Și de răceala obiectivă a duhului, Devenirea speriată să-È™i amîne pe vecie mersul. De obicei, ne credem cu toÈ›ii în plină viață È™i ne fălim cu străduinÈ›e È™i cu recolta lor. ÃŽn fapt, purtăm un sac gol în spate pe care-l umplem din cînd în cînd cu firimituri de realitate. Omul e cerÈ™etor de existență. Un salahor ridicol în irealitate, un cîrpaci al firii. ÃŽÈ›i faci o încăpere în lume. Te crezi scăpat de ea. ÃŽn jur nu mai zăreÈ™ti nimic. Și cînd te socoteÈ™ti mai singur, încăperea n-are coperiÈ™. Spre cine să scuipi? Spre soare sau spre noapte? Deschizi mîinile în spaÈ›iu. Și degetele se cleiesc în vid. De ființă nu se lipesc, căci fiinÈ›a arde. Realul ustură, realul doare. Un martiraj e respiraÈ›ia. Căci suflul vieÈ›ii se cerne prin cuptorul groazei. Religia È™i mai cu seamă slujitoarea ei, morala, au răpit eului — È™i deci culturii — farmecul distincÈ›iei: dispreÈ›ul. A privi, adică, de sus, norodul uman ce te crede om. Nu există euri, ci numai soarta de neasemănător semenilor. Cultura — în formula supremă a intimității ei — e-o disciplină a dispreÈ›ului. CeilalÈ›i trebuiesc sprijiniÈ›i, sfătuiÈ›i, nestingheriÈ›i în viaÈ›a lor miÈ™unînd de aÈ™teptări. ÃŽn nici un caz, treziÈ›i. Ei nu vor È™ti nicicînd ce scump se plăteÈ™te menirea singulară. LăsaÈ›i omul să doarmă. Cum somn nu e decît în rai, fuga de sine e dulceaÈ›a soartei. Insul străveziu lui însuÈ™i are dreptul la orice. El își poate curma firul cînd vrea. Destinul e-o amînare continuă a sinuciderii. Veghindu-te viind, dezvăluieÈ™ti mîndriei tale soarta mîncînd merindele eului, soarta pe care eÈ™ti stăpîn înfrînt. Copil, n-ai avut stare. Bătut-ai cîmpii. Te-ai vrut în afară, departe de casă, departe de-ai tăi. Clipeai zburdalnic spre marginea văzduhului È™i rotunjeai cerul după măsura rîvnirilor nostalgice. Sărind din copilărie în filozofie, anii È›i-au mărit oroarea aÈ™ezării. Gîndurile au luat lumea-n cap. Nevoia de ducă a intrat în noÈ›iuni. ÃŽncăperea te apasă; tu nu respiri — filozof drumeÈ› È™i uliÈ›arnic — decît la răspîntii. Afară, veÈ™nic afară — în univers nu-i nici un pat! Urîtul abstract scoțînd în vileag vidul de-a fi viu, pîndeÈ™ti prin străzi — ca ucigaÈ™ al clipelor — uitarea cugetului. N-ai zel să torci un fir de gînd, să-l înnădeÈ™ti la salba fragedei nădăjduiri. ÃŽn urmă putrezeÈ™te hoitul vieÈ›ii. Și-acel care citeÈ™te-n paÈ™ii tăi, descoperă în ei pe asasin. A nu vedea în lucruri mai mult decît au ele. A le vedea ce sunt. A nu fi tu în ele. Obiectivitate e numele acestei pacoste — È™i care-i pacostea cunoaÈ™terii. Răul sufletului e un rău spiritual. E luciditatea scoborîtă-n inimă. Nu poÈ›i alege în nici un fel, căci aplecărilor tale li se opune văzul absolut al duhului. ÃŽnclini într-o parte, el îți dezvăluieÈ™te lumea ca un spaÈ›iu de echivalenÈ›e. Totul e identic, noul e acelaÈ™i. Ideea de reversibil e un pumnal teoretic. Și atunci răsare Patima. Ea înfloreÈ™te întinderile secetei lăuntrice. Furia palpitîndă a erorii alege. Prin ea răsuflăm. Căci ea ne mîntuieÈ™te de cel mai mare rău: de răul nepărtinirii. Clarvăzător nu poÈ›i trăi, nu poÈ›i lua partea nimănui, nu poÈ›i lua parte la nimic. Părtinind — creînd adică absoluturi false — seva devenirii renaÈ™te în vine. A fi cu împrejurările lumii este un act de subiectivitate, de ostilitate față de cunoaÈ™tere. Obiectivitatea-i ucigaÈ™a vieÈ›ii È™i „viaÈ›a“ duhului. A gîndi — adică a-È›i lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea È™i simÈ›irea s-ar înăbuÈ™i. Dintr-o plinătate bolnavă se-nfiripă expresia. EÈ™ti năpădit pozitiv de lipsuri. Gîndul se naÈ™te din stăruinÈ›a unui neajuns. N-ai nevoie de nimic — È™i porÈ›i cu tine suflet de cerÈ™etor. Ceva s-a descumpănit în duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sărut, întocmirile firii nu-È™i află sprijin în uitarea ta. Toamnă a Facerii, apus iniÈ›ial. Singura latură a sufletului e razna. Un suflet ce È™i-a pierdut dimensiunile, ce È™i-a zorit pieirea. Și-un gînditor al posibilității nesfîrÈ™ite, un gînditor al imposibilității. ÃŽn boală ne mărturisim prin trup. Glăsuim fiziologic. Vocile lăuntrice neputînd îngîna tot răul de care dispunem, corpul își ia sarcina să ne comunice direct noianul de năpaste pentru care nume n-am găsit. Suferim în carne dintr-o neputință de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac în vorbă. Boala e un rău neexprimat. Astfel încep È›esuturile să grăiască. Și graiul lor, scurmînd duhul, devine materia lui. Din naÈ™tere pluteÈ™te asupră-È›i blestemul dulce al existenÈ›ei private. Incapabil de finitate, veÈ™nic în față cu tine È™i cu nesfîrÈ™irea. Treburile altora neînÈ›elegînd, nimeni nu te urneÈ™te din egoismul respirării fără margini în încăperea ta. Ai visat totdeauna un cămin în care să pătrundă universul. Sub pleoapele tale putrezesc semenele, ucise de viciul infinitului. Acesta-i răul simÈ›urilor. El omoară dragostea, de la care se reclamă ea înÈ™elător. Doi ochi te privesc — tu zăreÈ™ti mai departe; două braÈ›e te strîng — tu învălui spaÈ›iul; un zîmbet È›i se scurge-n trup — tu lîncezeÈ™ti spre aÈ™tri. Nimeni e umbra ce-o aruncă infinitul în inimă. El e temeiul ultim al existenÈ›ei private. Și tot el e temeiul jocului în dragoste, al teatrului în pasiuni. Crezi că înÈ™eli fete È™i muritori — nimic nu sugerează un absolut muritor ca o tînără fată — È™i te înÈ™eli pe tine. A fi dezmetic — din infinit… ÃŽmi aduc aminte a fi fost cîndva copil. Atît. Să-mi reîntruchipez blîndeÈ›ea somnului vieÈ›ii, memoria nu mă ajută. Mai repede mă văd gemînd sub fărîmăturile minÈ›ii, decît înaintea ei. Nimic nu supravieÈ›uieÈ™te vremii în care aÈ™teptăm înÈ›elesul… Fugind din copilărie, întîlnit-am frica de moarte. Astfel am început să È™tiu. Și acea frică s-a îndulcit în dorinÈ›a de-a muri. Și dorinÈ›a s-a străvezit într-o spulberare de fericire crîncenă a cugetului fără rost. De-ai fi rămas neÈ™tiutor, n-ai fi pus cununa intelectului pe stîrvul vertical È™i mîndria negativă nu te-ar fi dezbinat de firile copilăriei. Vremea n-ar fi zguduit rînduielile speranÈ›ei È™i nici n-ar fi crescut parazitar pe seva ta. Dar ea È›i-a domolit mustul vieÈ›uirii È™i fierbîntarea caldă a lîncezit-o în cuprins de urît. O inimă abstractă — e taina plictiselii. O inimă prin care a curs timpul È™i-n care mai sălășluiesc idei doar, pîndite de mucegai, atinse-n răceala lor nepătată. Unde sunt mijirile vieÈ›ii, analfabet al Binelui, atoateÈ™tiutor prin Rău? …Și mă întreb adesea: cum îndrăznit-am ca să fiu copil? A fi singur pînă la păcat, a prelungi separaÈ›ia pînă la vină, a nu cunoaÈ™te fior divizibil de izolare. A fi categorial singur. O putere ucigașă, pornită din spirit, te împinge spre maximum de ins din tine. Universul devine el însuÈ™i ins. Te ajunge. Sau l-ai ajuns… Acceptul de personal, care ne fărîmiÈ›ează ca figuri umane, crescînd în unii pînă la exclamaÈ›ie cosmică, naÈ™te neprielnicia-n fire. Ins lipsit de cumpăt din exces de sine, arbore cu vîrful în cer, ce-È™i uită rădăcinile…, volumul eului constrînge infinitul, iar văzul străvăzător È™i critic se-neacă în individul unanim. …Îndrăgind ura împotrivă-mi, îmi È™erpuiesc dulceaÈ›a pacostei pe sub sfărîmăturile timpului. Nici o boare de realitate să-mi mai atingă fruntea! Sufle-È™i diavolul cuminÈ›enia È™i suferinÈ›a pe cutele ei, pătrundă-n creier respiraÈ›ia Răului, în speranță întoarcă-se pe dos clipele, È™i-nstăpînească-È™i în ea desfrîul aiurit. Smintirea nu mai plătească vamă minÈ›ii, ci năvălească neoprită peste întocmirea cugetului! Adîncimea unei filozofii o măsor după dorul de ducă pe care-l exprimă, pe care-l fuge. Sistemul de reflexii ce nu ascunde neajunsul fiecărui loc îndestulează respiraÈ›ii mijlocii, neliniÈ™ti aÈ™ezate. Urmărit de altceva, clădirea gîndurilor micÈ™orează pasiunea hoinărelii È™i impune o surdină obsesiunii spaÈ›iului. A cugeta e oriÈ™icum a sta. Nu în zadar se spune: stau aÈ™a È™i mă gîndesc. Frica de a o lua razna È™i vraja sîngerîndă a lui aiurea trezesc răspuns de instincte mediocre È™i ne apărăm prin teoretice sălaÈ™uri de nesfîrÈ™itul imediat al inimii. Ordinea-n gînd e piedica acesteia. Ordinea în gînd e moartea inimii. De-am slobozi-o, unde-am fi? Legea ei e nicăieri, iar a sistemului — aici. Inelînd cugetele, primejdia dispare. Și dispare È™i volatilitatea eului. Ne solidificăm. Aburii pripiÈ›i ai duhului se încheagă. InspiraÈ›ia dezlînată ia contur — È™i libertatea geme. Și cît suspin al inimii în legarea gîndurilor! Ele se încopciază pe cadavrul nesfîrÈ™irii. Să le lăsăm de capul lor, să nu le mai conchidem, s-o È™tergem în lumea fără încheiere? Ispita-i tot aÈ™a de mare ca È™i teama. Iată-mi sîngele, iată-mi cenuÈ™a. Și bîjbîiala funebră a minÈ›ii. Universul a rămas — pat pentru zgura duhului. Soarele s-a-mpotmolit în propria-i lumină È™i-n mlaÈ™tina cerească. SupravieÈ›uitorilor li s-au oprit ochii. Pupilele nu se mai măresc de mirare. Căci nimic nu mai miră în spaÈ›iu. Să-mi vînture praful fiinÈ›ei, vînturi nu mai sunt. Adierile au îngheÈ›at pe creiere muritoare. Și inimile în înmărmurire È™optesc rîvnind spaima înflorită de a fi. Unde-s zilele ca să muzeze Eroarea? ÃŽn lume nimic nu mai greÈ™eÈ™te, nimic nu mai este. Căci lumea s-a îmbălsămat în Adevăr. Universul s-a sfîrÈ™it — din a se È™ti — de anemie. Nici o picătură a sîngelui nu mai zvîcneÈ™te înfiripare de fire. ÃŽn sînge s-a lăsat Știrea. …Scîrbit de deznodămîntul general, insul își ia pălăria, îmbarcîndu-È™i cenuÈ™a spre alt univers. Ca È™i cum ne-am purta Eul în spate, setoÈ™i de despicarea de noi înÈ™ine, fugim identitatea ca o supremă povară. Aerul ce se cocleÈ™te în plămîni e răsuflat de Dumnezeu È™i pufăirea Lui străbate-n cuget otrăvindu-i miezul de-un infinit bolnav. Sub îndemnul divinei destrămări, Ideile lîncezesc în boare caldă È™i leÈ™ioasă. Și nici o lirică prostie nu-nvăluie murirea nemiloasă. Să nu blesteme conÈ™tiinÈ›a Eul? Duhul să nu-È™i sugrume temeiul? Vegherea să nu reteze speranÈ›a? Spiritul varsă ura împotriva celui ce îl poartă, otrăveÈ™te insul ce a vrut să fie mai mult decît ins, prăfuieÈ™te materia ce îl susÈ›ine. Eul e marea victimă, eul e deocheat. Fără presimÈ›irea dragostei È™i-a morÈ›ii, insul s-ar plictisi din măruntaiele materne È™i-ar mozoli dezabuzat sfîrcuri fără viitor. Dar el aÈ™teaptă tainic cele două ispite, urzind din fașă fire-n ficÈ›iuni. Dragostea se apropie, dragostea umple anii. Dar în infinitul ei schilod, spărturile slobod ochii spre Altceva. Curiozitatea dureroasă condensează timpul prin care ne tîrîm spre sfîrÈ™ire. Clipele se-ngroașă: timpul dens al muririi… Și cum prin luminiÈ™urile dragostei descoperim întunericul final, îndrăgirea ascunde un echivoc, ce preschimbă pasiunea în fioruri putrede. O veÈ™nicie pe care se desfată viermii e echivocul îndrăgirilor. Iubirea nu ne poate lecui de Altceva. Și acest Altceva e patima fatală a omului. Dusă pînă la capăt, ea destăinuieÈ™te pe funduri ceva ce ar fi, popas dezastruos al curiozității. Poate că n-am înclina toamnele inimii spre Ea, dacă n-ar fi un imediat capital, dacă n-am îndura urîtul de contingență. Căutînd veÈ™nic Limita, exasperaÈ›i de arbitrar, Moartea își merită majuscula prin setea de siguranÈ›e. Căci ea-i ficÈ›iunea căreia-i acordăm totul, banalitatea ireparabilă a timpului. Pentru spirit, ea există tot aÈ™a de puÈ›in ca orice. Dar el o recunoaÈ™te, constrîns de sînge, de vechi adevăruri, de tradiÈ›iile inimii. El se pleacă. Eul i-o impune. Și astfel îngăduie el ficÈ›iunilor mai mult decît merită. Dacă totul o cere, de ce n-ar fi?, se întreabă el cu scîrbă sceptică. De ce i-aÈ™ răpi omului o minciună supremă? El o vrea, s-o aibă. Neputincios să-È™i scornească o eroare confortabilă, răpească-mi armele s-o apere. Moară pentru Moarte! …AÈ™a judecă Spiritul — È™i, despărÈ›it de sine, se aÈ™ază în tăcere. Vina mea: am jefuit realul. Am muÈ™cat toate merele nădejdii omului. PieziÈ™ zăresc spre soare… Ros de păcatul noutății, È™i cerul l-aÈ™ fi-ntors pe dos. Oprindu-mi dinÈ›ii-n ascunziÈ™urile cărnii È™i învîrtind idei în hore abstracte, tainele mureau în gură È™i în creier. Unde-i sucul devenirii să împrospăteze pulsul duhului È™i-al sîngelui? ÃŽn urmă doar stropi defuncÈ›i, însămînțîndu-mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. RespiraÈ›ia-i dezmăț. Și caut trupuri nepătate să-mi cheltuiesc rămășiÈ›e de călduri È™i cugete neatinse să-mi risipesc oboseli aprinse. Nimicului ce-mbată absenÈ›a universului, să-i adaug cutremurul sonor al sufletului, să-i spintec liniÈ™tea cu un vîrtej de glas, să-mi las pacostea muzicii pe-ntinderi! Să fiu sufletul golului È™i inima nimicului! Vei reuÈ™i a-năbuÈ™i menirea negativă de care eÈ™ti muncit? Nicicînd. Vei însănătoÈ™i răul ce-È›i mîncă mersul respiraÈ›iei? Deloc. Mai ridica-vei amarul din simÈ›uri la esență de întrebări? Totdeauna. Nu vrei să-È›i storci formula de ireparabile în dulciu de credinÈ›e? Nicidecum. …În sîngele tău o drojdie de Niciodată se desfată, în sîngele tău se dezalcătuieÈ™te timpul — È™i-un acaftist pe dos te salvează din înecul mîntuirii. Și Diavolul se furiÈ™ează prin ochiul lui Dumnezeu È™i tu-i urmezi umbra È™i urma… Paris, 1941–1944 Hôtel Racine rue Racine ------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy