* * *
Ca să înțelegem influența lui Manuc Mirzaian, care se manifestă și în atitudinea Turcilor față de Principatele Dunărene trebuie să analizăm stările politice din Imperiul Otoman, unde acest fruntaș și-a rezervat un rol de seamă. Am arătat, cum acestui sfetnic al lui Mustafa Pașa i s-au încredințat sarcini importante în legătură cu întreținerea armatei și continuarea negocierilor de pace cu Rușii, care s-au reluat în urma întâlnirii de la Tilsit, dintre Alexandru I, împăratul Rusiei, și Napoleon, la Slobozia, în August 1807, a fost semnat armistițiul dintre Ruși și Turci, care n-a satisfăcut însă pe adversari, iar guvernul noului sultan Mustafa al IV-lea nu l-a respectat chiar din primul moment. Totuși, pentru un timp oarecare ostilitățile au încetat și Mustafa-Pașa a putut să-și îndrepte atenția către Constantinpol. Anarhia și samavolnicia reacțiunii întronate contribuiau la decăderea prestigiului capitalei, în schimb sporind însemnătatea Rușciucului, ajuns nu numai centrul forțelor armate din Turcia Europeană, dar și focarul vieții politice a Imperiului Otoman (A.F. Miller, op.cit, p.193). Mustafa-Pașa avea o oaste de 20.000-30.000 de oameni disciplinați, însă anarhia din capitală putea să cuprindă și armata, încât comandantul suprem era interesat în restabilirea imediată a ordinei în Constantinopol. În jurul lui Mustafa-Pașa s-au adunat demnitarii de seama ai imperiului: Mehmed-Tahsin-Efendi, fostul secretar de stat, Mehmed-Emin-Behidj-Efendi, inspectorul intendenței armatei, Ramis-Efendi, fostul locțiitor al haznadarului de stat, Refik-Efendi, fostul kiahi-bei (ministru), Reis-Efendi (ministrul afacerilor străine) și Galib-Efendi (1763-1828, viitor ministru al afacerilor străine). Toți aceștia au format un comitet secret al „Prietenilor de la Rușciuc”, care urmărea restabilirea ordinei în Imperiul Otoman și îndreptarea țării pe drumul reformelor progresiste începute sub domnia sultanului Selim al III-lea. Conducerea comitetului sau a societății secrete și executarea hotărârilor revenea lui Mustafa-Pașa, iar în sânul grupului rolul îndrumător deținea Ramis-Efendi. La activitatea societății secrete mai participau Manuc și Ahmet-Efendi (A.F. Miller, op.cit. p.197-198. Fără să aibă la îndemână materialul complet cu privire la activitatea lui Manuc, A.F. Miller îl amintește după Ahmet-Efendi, care s-a dovedit în realitate o unealtă a lui Manuc).
Încă în ajunul izbucnirii războiului ruso-turc, neliniștea permanentă a vieții din Imperiul Otoman a pus pe gânduri pe Manuc Mirzaian. Odată cu declanșarea ostilităților, situația lui a devenit chiar dubioasă. De sigur, apropierea oștirilor rusești de Dunăre și chiar de a sa depășire, în lupte, a acestui fluviu, a contribuit la întărirea ideilor nutrite de popoarele subjugate de Turci, că izbăvirea va veni în curând din partea Rușilor. Cu toate acestea, dacă Turcii ar fi urmat politica înțeleaptă a lui Mustafa-Pașa, inspirată de Manuc, probabil s-ar fi ajuns la o pace grabnică și echitabilă, cu Rușii, și același Manuc ar fi rămas pe vechea lui linie de conduită. Cetățean rus în taină, dar ale cărui interese economice erau legate mai mult de teritoriile de la Sud de Dunăre, cât trăia Mustafa-Pașa Manuc a rămas credincios acestui proteguitor al său și, astfel, a servit cauza „Prietenilor de la Rușciuc”, cu mijloacele sale bănești (A.F. Miller, op.cit., p.202-203). A.F. Miller subestimează întru câtva pe Manuc, afirmând că el, în calitate de creștin, nu putea să ocupe un post de conducere în aparatul de stat turcesc, încât rolul său în sânul societății secrete ar fi mai modest, deși nu mai puțin important; însuși faptul că i s-au acordat la Constantinopol, onorurile fără precedent, confirmă rolul său cu totul excepțional în activitatea societății din Rușciuc. De altfel, A.F. Miller arată, că în mâinile lui Manuc erau toate resursele financiare ale lui Mustafa-Pașa și toate afacerile lui comerciale; i s-a încredințat partea importantă, poate chiar hotărâtoare a acțiunii: salarizarea trupelor, încât istoricul sovietic îl consideră o „Eminence gris” a „Prietenilor din Rușciuc”, stăruind asupra faptului că Remis-Efendi și Manuc erau principalii inspiratori ai societății secrete (Ibidem, p.206, 270). Trebuie să adăugăm că acțiunea lui Mustafa-Pașa și a prietenilor săi era strâns legată de cercurile comerciale-burgheze ale popoarelor subjugate de imperiu- Greci, Armeni, în parte Bulgari, contactul acesta fiind menținut de Manuc și colaboratorii săi (A.F.Miller op.cit., p292 amintește pe frații Sebastian, pe Rosetti, secretarul lui Mustafa-Pașa, pe Moruzești, Kallimah ș.a.).
În urma încheierii armistițiului, Mustafa-Pașa a părăsit Rușciucul, unde a lăsat numai pe Manuc, ca să mențină legăturile cu Rușii. Comandantul trupelor turcești s-a îndreptat spre Constantinopol, ca să restabilească drepturile sultanului Selim. La 13 Iulie 1808 Kabacci-Oglu a fost ucis, dar nici Selim n-a supraviețuit evenimentele, fiind proclamat atunci, ca sultan, Mahmud al II-lea (1808-1839), care i-a și încredințat lui Mustafa_pașa, la 28 Iulie, postul de mare vizir. Odată cu aceasta, ascensiunea lui Manuc Mirzaian a devenit vertiginoasă. Încă la 24 Octombrie 1807, pentru aprovizionarea armatei de sub comanda lui Mustafa-pașa și pentru participarea la acțiuni militare, i s-a conferit de sultan rangul de mare dragoman al Sublimei Porți (A.F. Miller op.cit., p.272, subliniază că, pentru prima oară, această funcție s-a încredințat unui nefanariot). Iată și firmanul de conferire (Copie legalizată din arhiva lui Tigran Pruncul):
„Înalta poruncă a sultanului Mustafa al IV-lea.
Celui ce slujește drept pildă cadiilor și judecătorilor, izvorul judecății și elocvenței, domnul nostru cadi de Rușciuc (prelungească-se judecata lui!); celui ce slujește drept pildă celor mai străluciți și vestiți boieri, comandantul ienicerilor din Rușciuc (înmulțească-se slava lui!); celui ce slujește drept pildă celor egali cu dânsul, haznadarul de Rușciuc (înmulțească-se destoinicia lui!), cu primirea acestei înalte, auguste porunci să fie cunoscut: boierii moldoveno și munteni, îndatorați în slujbă să fie activi în treburi, stăruitori și demni de încredere, îndeplinind cu toată cinstea și adevărul funcțiile încredințate lor, după mie înnăscută și mie împărătescă dragoste de obicei sunt răsplătiți și sunt înălțați față de cei egali în ranguri, ca din revărsarea fecundelor dărnicii să se facă cei mai slăviți și renumiți.
De aceea, în prezent din numărul boierilor munteni, înălțat mai înainte pentru slujba adevărată prin sârguință și dreptate la demnitatea de cămăraș, care slujește drept pildă boierilor de religie creștină, boierul Manuc (fie toate treburile lui în fericire!), pentru sârguința și dreptatea arătate în postul de intendent, încredințat lui pe lângă atctualul comandant suprem al frontului dunărean, sfetnicul în organizarea păcii, al celui mai vestit ilustru pașă de Silistra, Mustafa (Prelungească-i marele Dumnezeu slava sa!), căruia el a adus armată aprovizionare și vite, pentru participarea lui la treburile militare și altele, în care, după datoria stăruinței și supunerii, îndeplinind cele mai trebuincioase misiuni al slujbei, pentru prezentarea de către el a condițiilor drepte, corespunzătoare în totul cu deplină cinste, sinceritate și, în sfârșit, pentru grija și strădania lui, prin cuvinte inexprimabile distingându-se înaintea celor egali și de aceeași vârstă, prin servicii demne, însemnate și înfăptuiri lăudabile, strălucite, de asemenea, astăzi, anul 1222, lunii Șaban, ziua 21, în exprimarea dărniciilor împărătești, după înaltă poruncă, îl ridicăm la demnitatea de dragoman pe lângă înaltul divan”.
În arhiva din Hâncești, am găsit originalul acestui firman, în care Manuc este scutit de primirea investiturii din mâinile domnitorului Þării Românești, obținând numirea pe picior de egalitate cu acesta. La 1 Șaban 1223 (22 septembrie 1808, arhiva din Hâncești), el a mai primit scrisoarea marelui vizir Mustafa-Pașa, care, adresându-se: „amabilului său prinț”, îi comunica porunca sultanului, ce i s-a transmis drept răsplată pentru repararea cetăților dunărene și aprovizionarea armatei cu pesmeți:
„Dragomanul Manuc cu credință îndeplinește sarcinile slujbei. Încuviințez sârguința arătată de el în treburi și mulțumesc pentru îndreptățirea părerii frumoase ce-am căpătat despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinț al Moldovei, și doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea”.
Cum Scarlat Kallimah, numit la 23 Aprilie 1807 domnitor al Moldovei, n-a putut să ajungă la tron, țara fiind ocupată de Ruși, Manuc a fost numit bei sau principe al Moldovei, rămănând nominal domnitor până în Decembrie 1808, chiar și mai târziu, când a părăsit Turcia (poate, acest titlu răspundea unei tradiții turcești, prin care titlul de „bei” nu putea să fie conferit unui nemahomedan decât în legătură cu ocârmuirea unei regiuni ?).
Marele vizir Mustafa-Pașa, dorind să realizeze reformele proiectate de „Prietenii din Rușciuc”, îl cheamă pe Manuc-Bei la Constantinopol, unde acesta avea un palat luxos (Revista Vatra, 1894, p.255). Solemnitatea intrării beiului în capitală, la 4 Octombrie 1808, a provocat sensație. El era însoțit de un cortegiu de o sută de armeni, întreaga procesiune îndreptându-se spre Poartă, unde Manuc-Bei și-a luat în primire în mod oficial postul de mare dragoman (A.F. Miller, op.cit., p. 296, Scrisoarea unui corespondent secret al consulului Kiriko, din Constantinopol, la 13-25 Octombrie 1808). Colonia armenească din Constantinopol era așa de convinsă de puterea beiului, încât nădăjduia să obțină din partea marelui vizir un firman, prin care i s-ar ceda posesia asupra „Locurilor Sfinte” din Ierusalim (Ibidem, p. 296. Scrisoarea baronului Hubsch, ambasadorul Danemarcei la Constantinopol, adresată baronului Blome, ambasadorul Danemarcei la Petersburg, la 20 Decembrie 1808).
Manuc-Bei a început să-și exercite funcția de mare dragoman, asistând la recepțiile diplomaților și la alte ceremonii. Influența binefăcătoare asupra marelui vizir Mustafa-Pașa și cinstea înțeleptului și ponderatului său sfetnic, Manuc-Bei, sunt subliniate de contemporani (Constantin Karadja banul, Efemeridele, extras din Buletinul Comisiei Istorice, București, 1924 p. 168-170; în schimb Kardja îl caracterizează pe Ahmet-Efendi ca foarte ticălos, sgârcit și îngâmfat. Comp. și: Ahmet Djevdet, Tarih, IX, p. 49). Importante erau atribuțiile, care el le păstra pe lângă marele vizir, ca împuternicit în ce privește tratativele de pace cu Rusia, în problema Principatelor Dunărene, din perioada dintre întrevederile ruso-franceze dela Tilsit și Erfurt, la acest din urmă congres s-a hotărât cedarea Principatelor Rusiei. La 12 Noembrie 1808, la Constantinopol a sosit curierul comandantului armatei ruse Prozorovski, căpitanul A.G. Krasnokutski, care a și luat îndată contact cu Manuc-Bei și a fost primit în audiență de marele vizir. La 14 Noembrie i s-a transmis răspunsul Porții, urmând ca a doua zi emisarii turci să plece la Iași, pentru negocieri cu reprezentanții ruși (A.F. Miller, op.cit., p. 305-309). Seara la 14 Noembrie, căpitanul Krasnokutski a petrecut-o în luxosul palat al lui Manuc-Bei, de lângă Bosfor, la Ortakioi, asistând la un splendid ospăț (A.F. Miller ibidem, p. 372, 312, comp. Notițele zilnice ale lui A.G. Krasnokutski, despre călătoria sa la Constantinopol, publicate la Moscova, în 1815, p. 14, 16, 25, 29-31).
Marele vizir Mustafa-Pașa n-a urmat însă, în totul, sfaturile lui Manuc-Bei, concediindu-și oștirea. Faptul trezi îndrăzneala reacțiunii dușmănoase. La 14 Decembrie Manuc_bei a însoțit pe marele vizir într-o vizită la șeihul islamului- povestește Hevond Hovnanian. – A doua zi, în timpul răscoalei care a izbucnit, Mustafa-Pașa fu omorît, palatul său pierind în flăcări. Prevenit în ultima clipă, Manuc-Bei scapă ca prin minune, fiind căutat pretutindeni, ca haznadarul marelui vizir. Doi francezi, conții Langeron (Documente Hurmuzaki, 1887, vol. III, supl. I, p.157) și Lagarde (Auguste de Lagarde, Voyage de Moscou a Viene, Paris, 1824, p.369), au întipărit în memoriile lor bârfelile vrăjmașilor beiului, cum că el ar fi fugit, acaparându-și tezaurul lui Mustafa-Pașa. Am spulberat definitiv acest basm, tezaurul marelui vizir păstrându-se – evident – în palatul său, de unde a fost jefuit de ieniceri, ori – unde a pierit în flăcări. După izvoarele istorice recent publicate (A.F. Miller, op.cit., p.322), Manuc-Bei ar fi părăsit Constantinopolul îmbarcat pe un vas închiriat, navigând spre coasta Mării Marmara, la Vize. Condițiile plecării subite, povestite de Hevond Hovnanian, nu permit să presupunem, că el ar fi avut timpul să scoată ceva din propria-i casă, cu atât mai mult – un tezaur compus din aur și pietre prețioase – din palatul asediat de rebeli, din care n-a avut posibilitatea să scape marele vizir. Ajungând la țărm, beiul a continuat drumul călare (Naum Râmniceanu, notează la 17 Noembrie, data este greșită, 1808 că „Manuc a scăpat pe uscat și a venit la București”. C. Erbiceanu, op.cit., p.282), escortat de un detașament de 150 călăreți, trimiși în întâmpinarea lui de Ahmet-Efendi. Situația lui rămânea nesigură: el era deocamdată, propriu zis, prizonierul lui Ahmet-Efendi, care luându-și de soție văduva lui Mustafa-Pașa, s-a instituit astfel succesor al marelui vizir (A.F. Miller op.cit., p.337); Omul acesta interesat (Este de asemenea caracterizarea dată de A.F. Miller Ibidem, p.204) n-ar ceda vreo parte a „moștenirii” defunctului lor protector. Dar chiar dacă Manuc-Bei ar fi moștenit ceva din ceea ce aparținea lui Mustafa-Pașa, credem că el ar fi fost cel mai în drept să preia această succesiune, dela marele vizir, care atât timp confunda averea beiului cu propria-i vistierie.
Om prevăzător, Manuc-Bei își învestise mai demult o parte din bogății în moșii și alte întreprinderi din Muntenia, unde samavolnicia pașalelor din Rușciuc nu se extindea în aceeași măsură, iar legăturile lui cu Rușii și războiul lor împotriva Turcilor îi îndreptățeau cu atât mai mult intențiile. Știa prea bine ce însemna un mare dragoman al Sublimei Porți, splendit caracterizat de Ferrieri, agentul Ecaterinei II la Constantinopol, fie și de Langeron, - demnitar în aparență strălucit, dar care avea de așteptat doar soarta jalnică a fraților Moruzi, de după pacea din București...

* * *