Deja am încetat să mai caut o cale de evadare. Lumea e un cerc imens de vorbe stinse, lipsite de înțeles, uitate de semnificații, pierdute în contexte făra importanță. Totuși, îmi plac cuvintele. Locuiesc același spatiu cu infinitul de vorbe călătoare, care au căpătat acum false impresii de adevăr. Un cuvânt a rătăcit și m-a adus aici. Eu l-am uitat într-o singură zi, după ce îl pierdusem de nenumărate ori printre rânduri. Așa a ajuns la tine. Tu l-ai dat altor străini. Și povestea continuă...
Nu i-am aflat niciodată finalul. N-am aflat nici măcar unde începe. Dacă începe. Poate așa a fost dintotdeauna. Cuprinsul n-a existat.
Am căutat mult cuvântul, însă nu mai era acolo. Mă temeam că n-aveam să-l mai găsesc. Te-am căutat și pe tine, crezând că știi mai bine unde s-ar fi putut pierde. Dar m-am înșelat. Nici tu nu știai nimic. Cuvântul meu se rătăcise undeva, pe drumul dintre noi. Pietrele galbene nu știau nimic, șoaptele de pe țărmul mării nu mă puteau ajuta. Cerul singur era martorul tăcut al simplei dispariții. Unde s-ar fi putut ascunde un asemenea cuvânt? Nu am nici cea mai vagă idee. Continui să-l caut.
Cuvântul era „fericire”. De atunci nu l-am mai găsit.

P.S: Dacă există cineva care a găsit cuvântul meu, îl rog să mi-l înapoieze. Ofer recompensă!