Evadez uneori din colivie si caut imediat o alta in care sa ma scund. Ma urmareste fiinta insa neincetat si imi zadarniceste singuratatea. Sa fie oare fericirea cea de care fug intru eliberare? Atunci de ce o cersesc cu disperare? Sa fie oare viata dusmanul meu intru nefiinta? Atunci de ce numar clipele stiind ca sirul lor va fi intrerupt? Singurul raspuns care ma face sa tresar e si cel care ma inspaimanta ducand senzatia de frica la paroxism. E iubirea, nectarul pe care il sorb cu placere din cupa pe jumatate plina cu venin. Stiu ca imi este nociv dar imi amorteste gandirea si ma face neputincios precum un pui de vultur asteptand hrana departe, pe un varf de stanca. Imi e frica daca aceasta intarzie, tremur din toata fiinta cand o vad venind si ma innec in neguri de furie cand simt ca nu va mai veni. Cu toate acestea, nu incetez sa ma nasc din nou cand foamea sau excesul ma doboara de pe piscul de unde imi strig maratia. Nu reusesc sa echilibrez balanta sau poate nu sunt capabil sa vad dincolo de zidul ce se inalta odata cu mine. Clipa care ma face zeu este cea care imi ucide fiinta lasand in viata doar omul si patima ce il inrobeste. Aceasta este oare fericirea ?

8.07.2001 17:40