Prietenii sunt dati in viata pentru ce? Pentru ca sa ai un sprijin? Pentru ca sa ai un umar pe care sa plangi? Pentru ca sa ai cu cine sa iti petreci timpul? Foarte tare ma intreb daca nu cumva aceste cuvinte sunt poate prea curajoase pentru realitatea cruda.
Sper sa nu atrag asupra mea numai cuvinte de compatimire si de mila, dar am impresia ca toata viata mea am trecut de la bucurie la suparare, de la extaz la agonie si asta numai din cauza dragilor mei prieteni!
Stau si ma intreb cateodata oare ce va fi cu viata mea, oare cati din zecile de prieteni care ii am sunt adevaratii mei prieteni (si aici nu ma refer decat la persoane de gen masculin ci la tot poporul).
Nu ma indoiesc ca si multi dintre voi credeti acelasi lucru, dar parca la mine e ceva mai grav. Cand cred ca lumea imi este mai buna, simt ca totul se naruie si ca iar trebuie sa o iau de la inceput si sunt satul de asa ceva.