CAPITOLUL 4


PROBLEMELE ADOPŢIEI ÎN PERSPECTIVA ASISTENŢEI SOCIALE



4.1.Principiile adopției


Politica adopțiilor proiectate pentru a furniza cea mai bună grijă pentru toții copiii care au nevoie de astfel de servicii, ar trebui să se bazeze pe trei principii fundamentale:
1) Fiecare copil are dreptul la o relație permanentă, continuă şi educativă cu o persoană/părinte sau cu persoane care să-i acorde iubire şi grijă de lungă durată. Copilul trebuie să se simtă ca un membru semnificativ al familiei. Acest drept va lua locul dreptului părinților naturali pentru a menține o custodie legală, când custodia părinților este dăunătoare fizic sau emoțional.

2) Cea mai importantă responsabilitate a familiei este de a furniza un mediu înconjurător, propice creşterii copilului, astfel devine responsabilitatea societății să furnizeze servicii necesare pentru a spori capacitatea familiilor de a-şi îndeplinii rolul esențial. Când familia nu reuşeşte acest lucru, devine responsabilitatea societății să asigure rapid aranjamente alternative, permanente asigurând nevoile fizice, mentale şi emoționale ale copilului.

3) Intervenția societății în relația părinte/copil este o acțiune serioasă care trebuie luată în considerare numai atunci când dreptul copilului la un cămin sigur şi educativ este serios amenințat.

Alte principii de bază ale adopției:

a) toate părțile implicate în adopție sunt indivizi ale căror nevoi şi drepturi trebuie respectate, o atenție sporită acordându-i-se dreptului copilului de a avea legături cu familia în care s-a născut, şi drepturilor părinților biologici indiferent de condiția lor la serviciile care ar putea preântâmpina situația de adopție;

b) serviciile trebuie extinse către toate părțile care sunt implicate în adopție şi trebuie puse la dispoziție pe toată durata cât acestea sunt necesare chiar mult peste perioada legală a adopției;

c) o atenție deosebită trebuie acordată copiilor cu nevoi speciale (copii de vârstă mai mare, handicapați fizic, intelectual sau emoțional; membri ai unor grupuri minoritare), pentru a asigura protejarea drepturilor lor la un mediu de îngrijire; această grijă se extinde către recrutarea familiilor corespunzătoare şi a serviciilor profesionele în cadrul şi în afara procesului de adopție.

d) nici o informație nu va fi furnizată vreunei persoane ce nu este direct afectată de adopție (persoana adoptată, familia de origine, familia de adopție); nevoile şi drepturile adoptaților de a cunoaşte originea de naştere trebuie recunoscute şi acceptate. Atât părinții adoptivi cât şi cei naturali trebuie informați despre limitele confidențialității;

e) serviciile de adopție nu ar trebui folosite decât ca o soluție pentru situațiile dificile;

f) instituțiile care se ocupă cu adopții trebuie să fie administrate şi să aibă în componență personal specilizat în asistență socială;

g) asistența socială pune accentul pe importanța sensibilității etnice şi culturale, efortul de a menține identitatea copilului şi moştenirea sa etnică trebuie să prevaleze în toate serviciile de adopție;

h) persoanele implicate în procedurile de adopție au dreptul să primească informații adecvate privind drepturile, prerogativele, responsabilitățile şi reprezentarea legală adecvată;

i) recrutarea şi plasamentul cu părinții adoptivi din cadrul fiecărui grup etic sau rasial, trebuie să fie disponibile şi să satisfacă nevoile copiilor;

j) trebuie furnizate informații adecvate odată cu prezentarea completă a alternativelor şi încheierea procesului tuturor părților implicate.





4.2. Teorii specifice ale practicii de asistență socială în protecția copilului


Pentru a înțelege mai bine problematica adopției se apelează în principal la două teorii (devenite clasice) ale practicii de asistență socială. Este vorba de teoria ataşamentului şi teoria identității.



4.2.1. Teoria ataşamentului



Această teorie are rolul de a da o deschidere spre o înțelegere cât mai corectă cu privire la procesul de dezvoltare normală, din punct de vedere psihosocial a personalității individului şi mai cu seamă a copilului.

Cercetările au apărut ca urmare a situației în care se găsea Europa după cel de-al doilea război mondial, când mulți copii şi-au pierdut părinții. Cercetătorii au fost interesați să afle modul în care asemenea pierderi afectează dezvoltarea psihologică a copiilor şi cum va afecta viața lor de adulți.

John Bowlby poate fi considerat unul din cercetătorul acestui domeniu.

Rezultatele au arătat că toți copii au nevoie să dezvolte legături puternice de ataşament cu persoane adulte, în special cu părinții, pentru a deveni adulți stabili din punct de vedere psihologic.

Starea de ataşament vizează toate vârstele, dar manifestările ei cele mai clare se pot observa la copii. Stabilitatea şi “forța” personalităților adulte îşi au originea în stabilitatea şi profunzimea sentimentelor de ataşament din timpul copilăriei.

Ataşamentele înseamnă apropierea preferențială, în mod dezinteresat şi aproape inconştient de o persoană.

Ataşamentul are un caracter dinamic: apare, se dezvoltă, se maturizează, atinge apogeul (în copilărie), se poate deteriora, slăbeşte şi dispare atunci când persoana ataşată dispare şi ea. Relația de ataşament îi conferă siguranță persoanei “ mai slabe”, sensibile, vulnerabile, în raport cu anumiți factori externi sau interni. În această perspectivă ataşamentul poate fi definit drept mecanism de protecție.

Pierderea acestui sentiment de siguranță duce la consecințe grave: generează un dezechilibru psihic, provoacă stări de anxietate.

David Howe afirmă că “părinții şi copilul sunt programați bilogic să fie ataşați unul de celălalt”, ajutându-l pe copil să:

· atingă întregul său potențial

· gândească logic

· dezvolte o conştiință

· dezvolte interesul de cooperare cu ceilalți oameni

· devină încrezător în sine

· facă față stresului şi frustării

· dezvolte relații viitoare

· reducă gelozia

Teama de necunoscut îl apropie pe copil de baza afectivă – un ataşament puternic acordându-i acestuia o bază sigură – iar sentimentul de siguranță, de încredere în persoana de lângă el, care îl încurajează pe copil să intre în explorarea lumii, noutatea fiind o provocare pentru copilul dezvoltat normal.

Explorarea lumii de către copii în condițiile existenței unui ataşament puternic, are un rol foarte important în formarea personalității, astfel se formează oameni stabili, puternici, pregătiți să facă față greutăților vieții. Copiii crescuți fără dragoste în familie, care nu au primit afecțiune în mod constant sunt pasivi, indiferenți, mai puțin înclinați să exploreze lumea. Aceşti copii vor căuta mai degrabă în interiorul lor decât în exterior, o mare parte din energia emoțională va fi folosită pentru căutarea siguranței afective şi nu pentru bucuria de a învăța despre lumea înconjurătoare.

În funcție de natura şi gradul de constituire a bazei de ataşament există trei tipuri de ataşament:

· ataşamente sigure – copilul simte o puternică protecție asigurată de prezența şi dragostea părinților fapt ce îndepărtează orice sentiment negativ;

· ataşamente nesigure sau anxioase – copilul nu este sigur de sentimentele pe care părinții le nutresc pentru el din cauza comportamentului lor sovăielnic, nesigur, contradictoriu;

· ataşamente foarte nesigure sau ambivalente – relația dintre părinți şi copii e lipsită de dragoste, lipsită total de afecțiune, mai ales în primul an de viață;

Formarea unui viitor adult-stabil, încrezător în sine e posibilă doar prin asigurarea unei vieți normale a copilului, care dispune în mod special de calitatea relației părinți-copii.

În ceea ce priveşte inadaptarea socială, acest fenomen se explică prin impactul legat de: - pierderea mamei, întreruperea relațiilor cu părinții, practicarea de către părinți a unor relații discontinue, cu proprii copii.





4.2.2. Teoria identității

Pe lângă asigurarea unui ataşament puternic şi a permanenței este necesar ca toții copiii să dezvolte o identitate bineconturată. Toți copiii au nevoie să ştie ceva despre originea lor, să aibă legături cu propriul trecut pentru a avea o imagine coerentă despre sine.

Termenul de “identitate”, este polisemantic, apare atât în limbajul comun cât şi în vocabularul psihologiei, psihanalizei, filosofiei.

În ceea ce priveşte locul pe care termenul îl ocupă în lucrările de sociologie, unii îl ignoră, alții înlocuiesc termenul cu un altul cum ar fi ”identitate colectivă” sau “identificare”, fiind greu de dat o definiție a “identității”, pentru că definițiile nu acopereau toate dimensiunile acestui termen.

Pentru psihologi şi psihanalişti, identitatea e “sentimentul subiectiv şi tonic al unei identități personale şi a unei continuități temporale, principiu care conferă o coerență multiplelor experiețe sociale ale individului. După alți cercetători situați în tradiția freudiană, divizarea şi discontinuitatea ar caracteriza construirea identității prin intermedilu conflictului dintre Sinele, Eul şi Supraeul individului, conflict dintre identitatea pentru sine şi identitatea pentru celălalt.

Ambele concepții dintre care una privelegiază armonia, iar cealaltă disonanța contribuie la construirea identității.

Formarea identității pune în joc procese de reflecție şi de observație simultane, procese active la toate nivelurile funcționării mintale, prin care individul se judecă el însuşi în lumina a cea ce descoperă a fi modul în care alții îl evaluează în comparație cu ei însuşi şi prin intermediul unei tipologii pe care ei o consideră semnificativă. În acelaşi timp, individul judecă modul lor de a gândi în lumina felului său personal de a se percepe în comparație cu ei şi cu categoriile care, în ochii săi, sunt însoțite de prestigiu.

În asistența socială problema identității a apărut în strânsă legătură cu aspectele şi mai ales cu efectele adopției, cu împărțirea responsabilităților în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor între mai multe familii (între familia de origine, familia foster).

Şi în cazul copiilor internați în instituții sociale, identitatea se poate realiza dacă există o relație copii părinți şi dacă aceştia din urmă le explică copiilor stiuația în care se află şi care au fost cauzele ce i-au determinat să-şi părăsească copiii.

Abandonarea definitivă a copilului, rezolvată prin adopție, îndeosebi imediat după naştere, ridică probleme grave, adesea tragice, legate de identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate, (când fiecare individ e preocupat de aspectele vieții sociale), când e interesat să-şi cunoască identitatea care e greu de stabilit. Această necunoaştere a propriei identități şi eventualele descoperiri divergente, provoacă evenimente tragice, atât din perspectiva fostului copil, cât şi a părinților adoptivi, care îşi pierd calitatea afectivă, din momentul în care copilul descoperă adevărul.

Pentru a fi admişi ca părinți de către copiii adoptați, cuplul părinților adoptivi trebuie să fie sinceri, să-şi recunoască adevăratul statut social şi familial în viața copilului. Astfel ei nu vor pierde dragostea copilului lor ci o vor câştiga, dându-şi seama că e de fapt o dragoste necondiționată.



4.3. Fazele impuse în adopția națională



În procesul adopției s-a impus dezvoltarea unor metodologi, proceduri şi tehnici care se aplică în toate cazurile, în contextul unor activități tipizate care sunt recunoscute şi impuse ca standarde naționale.

Adopția presupune mai multe faze, în care asistenții sociali îndeplinesc activități diverse în vederea eficientizării acestui proces:

I. Faza pre-adopție presupune:

A. activități pentru copil

A.1. verificarea elementelor definitorii ale planului individual de permanență.

metode folosite: anamneza

A.2. reactualizarea datelor despre copil

metode de lucru:

înregistrarea în planul de permanență

contactarea rudelor copilului până la gradul IV

raportul psiho-social

A.3. pregătirea copilului

în funcție de obiectiv este divizată în două subactivități:

pregătirea copilului pentru adopție

pregătirea copilului pentru familia adoptivă

metode de lucru:

informarea copilului cu privire la adopție

evaluarea aşteptărilor copilului

B. Activități pentru familie

B.1. Identificarea şi recrutarea potențialelor familiei adoptive

metode de lucru:

· campaniile publicitare realizate prin mijloace diverse cum ar fi:

utilizarea materialelor publicitare (afişe publicitare, pliante, fluturaşi)

implicarea Mass-Mediei (presa națională şi locală, radioul şi televiziunea) utilizarea fotografiilor copiilor eligibili pentru adopție

manifestări publice (organizarea de acțiuni pentru sensibilizarea opiniei publice în legătură cu copiii instituționalizați; spectacole, festivaluri, serbări, conferințe, simpozioane, târguri ale ONG-urilor

colaborarea cu liderii comunitari (formali-primar, consilieri locali şi informali - liderii comunităților etnice)

colaborarea cu profesioniştii din rețeaua serviciilor sociale pentru copil şi familie

organizarea serviciilor de informare; (linia telefonică de informare; biroul de relații cu publicul; buletin informativ; pagini Web pe internet)

contactele personale

conținutul materialelor publicitare

· autosesizarea

B.2. Evaluarea potențialelor familii adoptive

metodă de lucru – ancheta socială

B.3. Pregătirea potențialelor familii adoptive

metode: instruirea generală şi specifică a familiei

B.4. Atestarea

metodă: elaborarea recomandării şi susținerea dosarului în Comisia pentru Protecția Copilului.

C. Activități pentru copil şi familia care doreşte să adopte

C.1. Procesul de matching

metode de lucru: matching-ul teoretic

încredințarea copilului în vederea adopției

mutarea propriu-zisă

avizul favorabil

II. Faza intermediară

După elibarearea avizului favorabil în vederea adopției se declanşează procedura juridică.

Până la eliberarea hotărârii judecătoreşti, serviciul adopției realizează:

A. Monitorizarea acomodării reciproce copil-familie

B. Sprijin şi suport în vederea creşterii potențialului de relaționare

C. Asistența juridică

III. Faza post-adopție

Asistenții sociali trebuie să urmărească evoluția relației copil-familie.



4.4. Probleme pe care le ridică copiii adoptați



Adopția a generat o adevărată revolție după anii 1960 şi este acum considerată o alternativă reală pentru copii, indiferent de caracteristicile lor personale sau ale familiei din care provin.

Kellmer – Pringle a aruncat o privire asupra cercetării existente până în 1975 şi a conchis că există patru nevoi emoționale de bază care ar trebui asigurate copiilor pentru ca ei să devină adulți şi încrezători în ei însăşi.

Mai întâi, sugerează nevoia de dragoste şi securitate, probabil cea mai importantă în

termenii formării bazelor pentru abilitatea de a intra în relații recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni.

Mulți cercetători şi scriitori au comentat asupra dificultății de a defini şi de a măsura

aspectele calitative ale dragostei. Cu toate acestea, se înțelege prin ea o preocupare de a întâlni bunăstarea altuia prin oferirea de schimburi şi experiențe recompensatoare, afecțiune fizică şi prin satisfacerea necesităților vitale cum ar fi căldura, hrana, somnul şi protecția față de primejdi. Un sentiment de securitate se obține prin relații continue şi stabile cu alte persoane semnificative în vreme ce predictibilitatea şi rutina familială permit copiilor să se simtă în siguranță atunci când se întâlnesc noi experiențe şi situații de schimbare.

În al doilea rând copii au nevoie de a exploata şi de a fi stimulați de experiențe noi şi de o creştere a informației pentru a-şi dezvolta inteligența, încrederea în sine şi sentimentul de control asupra lumii în care trăiesc. Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitățile de interacțiune socială, joaca şi stăpânirea limbajului. Jocul facilitează căpătarea de cunoştințe despre lume, elaborarea de soluții şi utilizarea fanteziei pentru a-şi lărgi experiența şi înțelegerea.

Kellmer – Pringle afirma că probabil cel mai crucial factor pentru abilitatea intelectuală este calitatea “mediului lingvistic”. Aceasta înseamnă nu numai cantitatea şi conversația, dar şi gradul şi bogăția limbajului folosit şi conținutul şi lărgimea schimburilor lingvistice. În mod clar,dezvoltarea limbajului depinde de asemenea, şi de procesul interacțiunii sociale, mai întâi ca bază a învățării reale a unui vocabular şi a regulilor de legare a cuvintelor şi în al doilea rând ca mod în care copiii ajung să înțeleagă semnificația schimburilor sociale interpretând ce li se spune şi răspunzând adecvat.

Cea de a treia nevoie a copiilor identificată de Kellmer – Pringle este cea de laudă şi recunoaştere. Aşa cum arată, devenirea unui copil ca adult socialmente capabil, necesită o vastă cantitate de învățare socială, emoțională şi intelectuală care trebuie susținută şi dezvoltată de-a lungul anilor.

Până la vârsta la care copiii sunt destui de mari pentru a aprecia satisfacția “muncii bine făcute”, trebuie să existe stimulente care să-i ajute să treacă peste frustrarea, conflictul,dezamăgirea şi uneori, confuzia învățării a cum să fii social şi intelectual competent. Recunoaşterea, încurajarea şi lauda din partea persoanelor semnificative oferă asemenea stimulente. Este foarte important ca aşteptările şi răspunsurile să depindă de cunoaşterea şi conştientizarea capacităților individuale ale copilului. Solicitările inadecvate, care neagă posibilitatea realizării şi recompensei pot conduce la frustrare, mânie sau retragere.

În al patrulea rând, copiii au nevoie să dezvolte un sentiment de responsabilitate prin independență personală.

Cu scopul de a exprima aceasta în limite sociale, acceptările, limitele şi controlul trebuie întâi stabilite pentru copiii mici de către adulții semnificativi pentru aceştia. În interiorul acestui cadru creşterea continuă a independenței poate fi acordată treptat copiilor pentru a alege între opțiuni, pentru a decide asupra planurilor şi acțiunilor, pentru a-şi face singuri prieteni, pentru a se simții responsabili față de ceilalți, pentru a accepta consecințele alegerilor.

Kallmer – Pringle argumentează că nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în instituțiile de ocrotire sau în care relațiile directe dintre copii şi părinții lor sau alți îngrijitori sunt continuu întrerupte prin separare sau prin schimbarea celor care îi îngrijesc.

Cel mai semnificativ blocaj pentru mulți asistenți sociali pare să se refere la natura esențială a relației de adopție şi la separarea copiilor adoptați de apartenența lor biologică.

Această problemă de percepție devine şi mai importantă atunci când sunt plasați copii mai mari şi în felul acesta pierd contactul cu mediul de provienență şi cu membri semnificativi ai acestuia. S-a sugerat că adoptarea copiilor nu presupune „rădăcini satisfăcătoare, că sensul lor de identitate este afectat, că se dezvoltă fantezii pentru a compensa pierderea părinților biologici, că aceşti copii suferă de un sentiment de „tulburare genealogică”.


4.5. Implicațiile asistentului social în procesul adopției


4.5.1. Rolul asistentului social


In general, asistentul social are următoarele roluri:

Rolul de mediator. Medierea implică efortul de a rezolva dispute care pot exista între client şi alte persoane sau organizații. Rolul de mediator implică efortul asistentului social de aş-i asista clientul şi partea adversă pentru a găsi un teren comun în vederea rezolvării conflictului. Medierea foloseşte uneori şi la mobilizarea resurselor interne ale clientului.

Rolul de broker social. Asistentul social poate acționa ca verigă de legătură între client şi resursele comunității. Implică o bună cunoaştere a resurselor comunității precum şi a regulamentelor diferitelor instituții şi agenți.

Rolul de facilitator. Acest rol este asumat când activitatea de intervenție este orientată spre asistarea clienților de a găsi resurse interne pentru a realiza anumite schimbări.

Rolul de profesor (teacher). Poți să oferi clienților noi informații necesare pentru a se descurca în situații problematice, să-i ajuți să realizeze noi comportamente prin oferirea de modele arternative.

Rolul de avocat. Ca avocat, asistentul social devine purtătorul de cuvânt al clientului prin apărarea cauzei lui. În asistența socială, avocatul nu este neutru ca şi în justiție, ci este un partizan al clientului.

Rolul de consilier. Oferă consiliere pe probleme care nu necesită intervenția psihiatrului sau psihologului.

Rolul de evaluator. Asistentul social evaluează starea de funcționalitate bio-psiho-socială, a clientului.

Rolul de colaborator (teamworker). Asistentul social va constitui o parte importantă a echipei de lucru interdisciplinare, concentrând eforturile echipei spre a obține un scop comun.

Atitudinea şi rolul asistentului social va fi întotdeauna în funcție de instituția sau agenția (guvernamentală/neguvernamentală), pe care o deserveşte.

Profesiunea de asistență socială are un rol major în asigurarea serviciilor de adopție şi are responsabilitatea de a elabora şi a evalua politicile şi practicile sociale cu privire la aceste servicii. Asistenții sociali trebuie să se asigure că serviciile reflectă cele mai bune şi mai noi cunoştințe în domeniu şi că îndeplinesc în mod constant nevoile copiilor şi ale comunității. Asistenții sociali care participă la dezvoltarea politicilor de adopție trebuie să ia la cunoştință standardele naționale pentru adopție şi să susțină practicile de standard profesional.

Rolul asistentului social este foarte mare în procesul de adopție, pentru că lui îi aparține ultimul cuvânt privind decizia de a adopta familia copilul. Astfel asistentul social va lua decizii cu privire la decizia de către viitorii adoptatori şi abilitatea lor de a face față sarcinilor de părinte adoptiv, asupra felului de copil pe care ei îl pot creşte cu succes, măsura în care sunt pregătiți pentru prezentare, gradul de ataşament şi hotărâre, momentul potrivit pentru plasament, iar mai târziu pentru adopție. O componentă esențială a luării deciziei în adopție este cea referitoare la nevoile copilului şi la acele circumstanțe în care adopția ar putea fi considerată a fi în interesul primordial al copilului. Asistentul social trebuie să evalueze condițiile familiale şi să încerce să identifice semnificația factorilor care au condus la admiterea copilului în instituții.

Asistentul social are responsabilitatea de a se asigura ca minorii să crească în acel mediu înconjurător care oferă cele mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare şi interacțiune, a controlului social şi a cunoaşterii.

Asistentul social este cel care elaborează planul şi alege resursele lucrând în paralel cu părinții cât şi cu copiii. În această perioadă aranjează întâlniri individuale şi de grup, intervievează familia apoi copilul.

O sarcină de cea mai mare importanță pentru asistentul social o constituie selecția familiilor adoptive. Trebuie să asigure o similaritate acceptabilă şi adecvată pe cât este practic posibil în ce priveşte potrivirea fizică, intelectuală şi caracteristicile sociale ale copiilor şi viitorilor părinți adoptivi.

Asistentul social realizează consilierea familiei şi copilului înainte de adopția propriu zisă. El trebuie să prezinte viitorilor părinți, a posibililor “factori de risc” cum sunt: boli fizice sau mintale ale părinților biologici, probleme referitoare la îngrijirea parentală, dificultăți întâmpinate la naştere.

Este necesar ca asistentul social să dezvolte o relație deschisă şi plină de încredere cu viitorii părinți, astfel încât mai târziu aceştia să poată solicita ajutorul fără teama de a fi considerați incapabili.

De asemenea asistentul social are un rol important în adopția copiilor cu nevoi speciale (de vârstă mai mare, probleme de sănătate, care aparțin unor grupuri minoritare etnice şi rasiale) în care apar anumite dificultăți.

4.5.2. Relația asistenți sociali părinți naturali


În munca cu părinții biologici ai copiilor aflați în instituțiile de ocrotire, în care a fost adoptat un plan, trebuie făcute eforturi intense şi consistente pentru reabilitarea părinților şi luarea deciziei finale privind situația copilului se ține cont de principiul bunăstării.

Orice decizie de abandonare a unui efort activ de reabilitare trebuie explicate în întregime părinților. Dacă au fost implicați în planificare, explicațiile vor fi bazate pe ceea ce părinții ştiu deja, fie că sunt sau nu capabili sau doritori să accepte asta. Asistenții sociali trebuie să explice nevoile de dezvoltare ale copiilor şi să pună părinții în fața dificultăților pe care este probabil ca aceştia să le întâmpine dacă nu le sunt oferite o stabilitate, continuitate şi oportunității de învățare adecvate.

Limbajul utilizat şi informația transmisă trebuie să fie adecvate capacității de înțelegere a părinților. Trebuie explicate, de asemenea alternativele care sunt deschise pentru părinți, în special în legătură cu acțiunea legală. Lipsa de timp îi poate face pe asistenții sociali să evalueze inadecvat capacitatea de înțelegere a părinților sau să apeleze la „prescurtări” profesionale pentru a transmite părinților o informație complicată.

În plus față de toate acestea, asistenții sociali trebuie să fie cinstiți față de părinți în legătură cu planurile de viitor referitoare la copiii lor, iar dacă părinții doresc să conteste o decizie, ei trebuie să fie încurajați să o facă înainte de plasarea copiilor în noi familii ceea ce implică ataşarea lor emoțională față de părinții psihologici. Asistenții sociali au o responsabilitate față de părinți care include implicarea lor în planificare, explicarea deciziilor şi explicitarea tuturor propunerilor în legătură cu viitorul copiilor lor. Este important pentru părinți să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat adopția în termeni de separare legală şi permanentă.

Este foarte important ca asistenții sociali să fie pregătiți să lucreze cu familiile, înțelegându-le confuzia şi durerea, ajutându-le să evalueze şi să analizeze problemele, facilitând comunicarea prin încurajarea exprimării sentimentelor şi concepțiilor.


4.5.3. Părinții care adoptă





Adopția pune asistenții sociali în fața unor probleme deosebite de cele pe care le întâlnesc de obicei în ajutarea persoanelor care nu pot face față adecvat cerințelor vieții cotidiene.

Decizia de a încredința un copil unui anumit cuplu este cea mai importantă etapă în procesul adopției. Legea cu privire la adoptare trebuie să asigure o securitate adecvată a bunăstării copilului în această etapă. Această asigurare se bazează în principal pe munca calificată a serviciilor de adopție care include pregătirea părinților adoptivi.

Dat fiind votul de încredere acordat expertizei asistenței sociale, se cere ca asistenții sociali să fie limpezi cu privire la adoptare şi la modul în care pot influența obținerea unor rezultate încununate de succes.

Dificultăți, în special care provin din adopție pot apărea în fața cuplurilor fără copii în încercarea de a face față infertilității şi creşterii copiilor altcuiva: probleme ale dezvoltării copilului legate de stresul dinainte, din timpul şi după naştere; conflictele emoționale asociate cu natura socială a adopției, statutul minoritar al familiei adoptive şi explicațiile care sunt date copiilor adoptați.

Părinții adoptivi trebuie să înfrunte mai multe dileme. Kirk defineşte aceste dileme în primul rând ca „încântare față de dezamăgire”. Vor pretinde ei că sunt asemenea oricăror alți părinți sau îşi vor recunoaşte statul lor special? Metodele de rezolvare a acestor dileme, pot fi în principal, împărțite în „recunoaşterea diferenței” şi „respingerea diferenței”. Aceasta din urmă poate fi ilustrată de inabilitatea de a face față întrebărilor altora cu privire la adopție sau la mediul de proveniență al copilului, o subliniere a potrivirii „naturale” a copilului adoptat în familie, diminuarea impactului „dezvăluirii”, o devalorizare a importanței informației istorice, sublinierea rolului jucat de soartă sau „intervenția divină”, sau simpla uitare a faptului că copilul s-a născut din alți părinți.

„Recunoaşterea diferenței” este arătată prin dorința de un anume ritual de a marca statutul de părinte adoptiv, o dorință de a evita potrivirea, anunțarea publică a adopției, vizitarea altor părinți adoptivi, aniversarea adoptării şi recunoaşterea unor probleme comune celorlalți părinți adoptivi.







4.5.4. Procesul de matching

Procesul de matching constă în identificarea şi pregătirea unei familii care să răspundă nevoilor specifice ale copilului care urmează a fi adoptat. Familia este selectată dintre acele familii care au fost atestate ca familii adaptatoare şi în urma evaluării atât a familiei cât şi a copilului pentru a se putea observa dacă se potrivesc unii cu alții.

Potrivirea trebuie înțeleasă în termeni de capacitate şi interes a părinților adoptivi pentru a satisface nevoile copilului şi de capacitate a copilului de a beneficia din rolul de membru al familiei.

Capacitatea şi interesul părinților adoptivi trebuie să reiasă din evaluarea familiei. Nevoile copilului şi necesitatea adopției pentru respectivul copil reiese de asemenea din evaluarea copilului. (vezi anexa privind evaluarea copilului)

Matching-ul teoretic

Matching-ul teoretic presupune evaluarea respectării următoarelor criterii referitoare la copil, familia biologică (atunci când este cazul) şi respectiv familia care urmează să îl adopte:

· Criteriile privind copilul se referă la : vârsta acestuia, temperamentul său, interesele aparente, naționalitate, rasă , religie, relație cu alți copii, nevoi speciale;

· Criteriile privind familia biologică se referă la: vârstă, temperament, ocupație, înclinații/aptitudini, interese pentru diverse domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă religie;

· Criteriile privind familia care urmează să adopte copilul respectiv se referă la temperament, ocupație, înclinații, aptitudini, interese pentru diverse domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie, atitudinea față de alte etni, situația legală, competențe profesionale, preferințe privind copilul, disponibilități, proximități, alți copii prezenți în familie.

Matching-ul teoretic se realizează cu participarea a cel puțin doi profesionişti: asistentul social al copilului sau persoana de referință a copilului şi asistentul social care a lucrat cu familia care doreşte să-l adopte.

Asistentul social studiază baza de date şi încearcă să identifice compatibilități din punct de vedere al copilului şi familiei în funcție de evaluările anterioare.

Din punctul de vedere al vârstei, părinții adoptivi sunt selectați astfel încât să poată să-şi exercite capacitatea parentală şi să se adapteze la nevoile copilului de a creşte, schimba şi a se dezvolta.

Pe cât posibil, copiii au dreptul de a fi plasați într-o familie care să reflecte apartenența lor etnică şi rasa, naționalitatea, religia proprie, istoricul social şi educațional, caracteristicile personalității, locația geografică.

Copii din aceiaşi familie: frații şi surorile au dreptul de a fi plasați împreună. Separarea acestora trebuie să fie evitată şi trebuie să fie văzută ca o excepție a OPA/SPA. O decizie de a separa frații trebuie să fie bazată pe o documentare amănunțită care să arate că separarea este benefică pentru frații implicați.



4.5.5. Informarea şi pregătirea tuturor părților implicate



Această activitate presupune:

· informarea copilului – se realizează potrivit capacității sale de înțelegere şi gradul său de maturitate, în funcție de vârsta copilului;

· informarea familiei biologice (şi/sau a persoanelor importante pentru copil) – se realizează sub rezerva respectării interesului superior al copilului;

· informarea familiei care doreşte să adopte – asistentul social îi va aduce la cunoştință toate informațiile necesare, în măsura în care ele sunt relevante pentru situația copilului respectiv.

Responsabilitatea transmiterii acestor informații revine asistentului social.

Informarea familiei adoptive:

Părinții adoptivi trebuie să fie informați despre copilul care îl vor adopta.

Informațiile îi vor ajuta să:

- înțeleagă copilul;

- să decidă dacă îl vor accepta pe copil;

- să se simtă confortabil în legătură cu trecutul copilului;

- să planifice;

- să înțeleagă moştenirea copilului şi să maximizeze abilitățile copilului.

Informațiile trebuie să includă:

- istoria dezvoltării copilului;

- nivelul dezvoltării actuale;

- personalitatea şi temperamentul;

- informații medicale;

- ereditatea sau alte probleme;

- motivul pentru care copilul se află în unitatea de ocrotire sau în plasament şi perioada de timp pentru care s-au luat aceste măsuri;

- alte plasamente.

O prealabilă introducere a adopției a fost făcută atunci când s-a discutat cu copilul planul de permanență. De asemenea cu ajutorul unor materiale speciale, asistentul social va ajunge să cunoască dorințele copilului. Adopția trebuie comunicată copilului ca acțiune pozitivă, dar în care uneori pot apărea aspecte neplăcute.

Asistentul social trebuie să ajute copilul să accepte şi să se pregătească pentru noua familie.