CAPITOLUL 1





CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE ADOPŢIE


Pentru înflorirea armonioasă a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure condiții materiale, un climat de fericire, de iubire şi înțelegere. Pe cât posibil, copilul trebuie menținut şi crescut în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil, urmează a se asigura copilului o familie permanentă în care să fie crescut şi format pentru a deveni folositor societății în care să se integreze fără dificultăți.


1.1. Scurt istoric al adopției


Adopția este o instituție pe care o întâlnim sub diverse denumiri, din cele mai vechi timpuri la majoritatea popoarelor, având ca principal scop – ocrotirea copiilor rămaşi fără părinți sau a celor care, deşi au părinți nu au asigurată din partea acestora o creştere şi o educație corespunzătoare.

Instituția adopției a avut întotdeauna, pe deoparte un scop familial – vizând întemeierea familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței fireşti de a fi părinte, (în condițiile când din diverse motive nu putea fi părinte), iar pe de altă parte, adopția a vizat un scop social, adică să contribuie la realizarea țelului inerent oricărei societăți organizate, de creştere, educare şi formare a tinerei generații pentru viață, cu alte cuvinte, de a-şi asigura continuitatea pe plan economic şi social.

Ca temei juridic, adopția derivă din dreptul roman respectiv din termenul “adopția”, care semnifică adopția unei persoane dependente (“alieni iuris”- adică a unui fiu de familie). El derivă şi din termenul „adrogațio”, repectiv „adrogațiune” care presupune adopția unei persoane independente („sui iuris” – adică pater familia) care astfel devenea „alieni iuris”, deci fiu de familie, adoptațiunea fiind o formă mai nouă de adrogațiune.

Adrogațiunea ca instituție a dreptului roman, crea în mod artificial puterea părintească prin introducerea într-o familie lipsită de urmaşi, a unei persoane ce aparținea unui alt grup familial, astfel şeful de familie putea să-şi creeze în mod artificial urmaşi. Instituția asigura şefului de familie o descendență legitimă “stabilind între acesta şi cel introdus în familie raporturi similare cu cele pe care căsătoria le produce între părinte şi fiul de familie”(Hanga V., “Drept privat roman” pag.206).

Codul civil român din 1865 şi doctrina juridică au folosit denumirea de „adoptațiune” aplicând ca şi codul civil francez din 1804, legislația iustiniană.

Trăsăturile specifice instituției adoptațiunii reglementate în acest scop erau următoarele:

· dreptul de a adopta îl aveau numai persoanele care, la data adopției, nu aveau copii sau descendenți legitimi;

· puterea părintească aparținea, după adopție tot părinților fireşti şi adoptatorului.

Decretul numărul 131/1949 a adus modificări stipulând următoarele:

· dreptul de a adopta îl aveau şi persoanele care aveau copii, descendenți legitimi sau alți copii adoptați;

· dreptul de a fi adoptați numai minorii;

· efectuarea adopției numai în interesul adoptatului;

· dobândirea de către adoptat şi descendenții săi, față de adoptator, a situației juridice de copil şi descendent legitim, încetarea drepturilor şi îndatoririlor dintre adoptat şi descendenții săi cu părinții naturali ai adoptatului şi rudele acestuia;

· dreptul Parchetului, al organelor administrative şi al instituțiilor de ocrotire în ceea ce priveşte desfacerea adopției.

Instituția înfierii a fost reglementată prin Decretul nr. 182/1951, reglementările având următoarele caracteristici:

· stipulau posibilitatea ca înfierea să fie încuviințată numai de către cei doi soți, concomitent;

· puteau fi înfiați numai copii în vârstă de până la 5 ani şi numai dacă ambii părinți ai acestora erau necunoscuți, decedați, dispăruți sau dacă îl părăsiseră de mai mult de un an;

· admitea înfierea copiilor trecuți de vârsta de 5 ani dacă aceştia fuseseră adoptați (cu efecte restrânse) sau îngrijiți de către cei ce doreau să-i înfieze.

Codul familiei din 1954 a reglementat printre altele şi instituția înfierii sub două forme:

· înfierea cu efecte restrânse, în temeiul căruia, înfiatul şi descendenții săi devin rude cu înfietorul, păstrându-şi în acelaşi timp legăturile de rudenie cu familia firească;

· înfierea cu efecte depline, în baza căruia înfiatul şi descendenții săi devin rude cu înfietorul şi cu rudele acestuia, încetând însă, legăturile de rudenie cu familia firească.

Legea nr. 11/1990, republicată în 1991, privind încuviințarea adopției, reintroduce termenul de instituție a adopției şi aduce următoarele modificări legislației anterioare:

· încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătoreşti;

· înființează Comitetul Român pentru Adopție în scopul supravegherii

şi sprijinirii acțiunilor de ocrotire a minorilor prin adopție şi a realizării cooperării internaționale în acest domeniu.





1.2. Definiții ale adopției



a. Potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997, cu privire la adopție, aprobată prin Legea nr.87/1998, „adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiația între cel care adoptă şi copil, precum şi rudele adoptatorului. Prin adopție adoptatorii îşi asumă obligațiile ce revin părinților fireşti”.

b. Conform „Dicționarului de psihologie” (Sillamy N., 1996, pag.16) „adopțiunea reprezintă actul de liberat al unei persoane care doreşte să ia în mod legal, în calitate de fiu sau fiică un copil pe care nu l-a procreat”.

c. O altă definiție a adopției o defineşte pe aceasta ca înfiere, actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural (Zamfir, C., 1993, pag.20).

d. Adopția poate fi definită şi ca “metodă susținută de lege, de a stabili o relație legală între părinte şi copil, între aceştia neexistând o legătură naturală biologică”, (Encyclopedia of Social Work, vol.1, 1987, pag.67).

Adopția este cunoscută din antichitate, când se realiza din motive religioase (asigurarea cultului strămoşilor) sau politice (unității unei familii sau a unui trib) fiind concepută în interesul exclusiv al adoptatorului. Adopția constituie un procedeu de conferire a privilegiilor şi a avantajelor relației părinte copil. Reprezintă o instituție larg recunoscută, la scară mondială, cu rădăcini istorice în antichitate şi cu începuturi de utilizare persistentă datând din timpul grecilor şi romanilor.


1.3. Adopția – alternativă viabilă de ocrotire a copilului aflat în
dificultate


Pentru un copil mic nu este mai rău decât faptul de a nu putea fi crescut de mama sa şi să fie încredințat unei instituții de îngrijire, “mercenari multipli succesivi”, (Fr. Dolto, 1995, pag.146), chiar şi putând spera pentru copil la vizitele mamei sale sau ale tatălui său în instituție.

O ființă umană are nevoie, cel puțin până la 30 de luni, de securitatea unui cuplu care să-l crească, responsabil de el cum este de sine, într-o atmosferă de continuă interacțiune reciprocă şi de inițiere în viața socială a anturajului lor.

Există două momente speciale pentru adopția unui copil de părinți: naşterea şi adolescența:

- prima implică pentru părinți toate riscurile de boală şi de moarte prematură;

- a doua este o opțiune de asistență reciprocă deliberată; este cea a adoptatorilor care doresc să dea unui copil fără familie mijloacele de a urma o vocație precisă şi care, fără ajutor familial şi personalizat, nu ar putea să o realizeze; şi cea a unui tânăr – băiat sau fată – care acceptă, pentru a-l onora, numele părinților, care fără descendenți, doresc să-l transmită la cineva care va şti să-şi asume filiația, descendența.

Între aceste două momente, adopția poate fi o violență făcută unui copil incapabil să se apere.

La naşterea copilului, responsabilitatea este cea a genitoarei sau a genitorilor, accedând la a dori un cuplu de creştere pentru copil, cuplu responsabil şi el, din plin, în acest moment.

În adolescență, este un lucru deliberat de o parte şi alta, într-o responsabilitate reciprocă față de societate.

În fapt, “adopția este o grefă”. Întrebarea care se pune: “Există incompatibilități mari?” (Dolto, 1994, pag.90).

Adopția trebuie să fie considerată ca o alegere realistă pentru copiii care nu pot să crească în propriile lor familii. Luarea unor asemenea decizii categorice trebuie să fie bazată pe recunoaşterea şi evaluarea altor opțiuni.

Adopția, ca măsură de protecție a copilului, este unul din subiectele față de care asistenții sociali au opinii diferite. Unii nu sunt de acord cu această măsură, considerând-o prea categorică, prea riscantă, alții evidențiază natura esențial socială a adopției afirmând că aceasta are drept efect producerea de probleme de identitate şi relaționare pentru copii şi dileme legate de parentate pentru adulți.

Încredințarea pe termen lung a fost examinată critic de către cercetători şi s-au făcut încercări de a se corela caracteristicile copilului şi ale părinților cărora le este încredințat cu caracteristicile rezultatului. Rata succesului plasamentului pe termen lung sau scurt, evaluată prin continuarea dorinței celor care i-au luat grija de a menține copiii în familie, este relativ scăzută.

Studiile au luat în considerare copiii care au rămas în încredințare diferite perioade, de la doi la cinci ani. Măsurile de evaluare s-au bazat, mai degrabă, pe durata plasamentelor decât pe calitatea interacțiunilor familiale sau pe bunăstarea copiilor încredințați.

Indiferent de deosebire în proiectul de cercetare şi în rezultatele măsurătorilor făcute, Prosser notează că “pe ambele laturi ale Atlanticului a existat o mare preocupare față de rata ridicată a plasamentelor pentru termen lung sau scurt” şi că “un număr de studii au indicat rata de succes ca fiind în jur de 45-50%” (Prosser, 1978, pag.13).

Rata mai ridicată a rezultatelor satisfăcătoare indicată pentru adopții nu oferă un argument pentru favorizarea automată a acesteia. Această informație sugerează că trebuie acordată atenție celei mai potrivite forme de plasament şi planului cel mai potrivit pentru copiii care nu pot să trăiască împreună cu părinții lor biologici.

Luând în considerare factorii de mai sus, Seglow şi alții au concis că:

“Punctul de plecare este credința ca, pe de o parte, adopția este cea mai bună metodă de îngrijire alternativă pentru cei mai mulți copii ai căror părinți nu sunt în stare, nu vor sau nu pot să le ofere un cămin potrivit şi permanent. Este cea mai bună măcar, dacă nu pentru alt motiv, faptul că are un grad mult mai scăzut de eşec decât îngrijirea în unități de ocrotire sau încredințare. Pe de altă parte, este esențial şi să recunoaştem că a oferi o relație parentală permanentă unui copil care are nevoie de ea este altceva decât să ai proprii tăi copii”, (Seglow, 1972, pag.163)

Este clar că există multe motive pentru atitudinea ambivalentă cu privire la adopție a asistenților sociali, în special pentru copiii aflați în instituțiile de ocrotire. Există, de asemenea, dovezi ca acelor copii aflați în instituțiile de ocrotire pe termen lung le lipseşte securitatea plasamentului permanent, posibilitatea de a dezvolta relații semnificative şi de durata cu adulți semnificativi şi a contractului regulat şi constructiv cu părinții lor biologici.

Cea mai dificilă problemă căreia trebuie să i se facă față atunci când se alege adopția se referă la faptul dacă este preferabil pentru părinți şi benefic pentru copii să continue contactul parental şi cât de mult pot fi considerate superioare interesele de bunăstare ale copiilor lor. Acestea sunt probleme emoționale, dar dacă este vorba ca asistenții sociali să ia decizii rezonabile, ele trebuie abordate.

Trebuie ținut seama de următoarele probleme. Mai întâi se poate întâmpla ca asistenții sociali să nu fie destul de energici în implicarea părinților în decizia cu privire la viitorul copiilor lor sau în încurajarea şi facilitarea continuării contactului.

Ar trebui, de asemenea, să evităm să presupunem că toți părinții doresc să mențină contactul cu copiii lor. Nu există o asociație simplă sau esențială între legătura biologică şi existența unor relații reciproc compensatorii.

În al doilea rând, copiii pot fi ajutați să înțeleagă şi să mențină legăturile cu trecutul lor fără un contact cu părinții. Întreruperea contactului nu este acelaşi lucru cu interzicerea accesului copiilor la cunoştințele referitoare la mediul lor de origine, cu negarea existenței părinților biologici sau nerecunoaşterea importanței emoționale a experiențelor trecutului şi a celorlalți adulți semnificativi.

Întreruperea contactului parental nu înseamnă diminuarea importanței părinților, ci recunoaşterea dezvoltării unor relații semnificative cu părinții psihologici sau “eliberarea” copilului de obligația de a stabili asemenea relație pe baza “securității apartenenței”.

În al treilea rând, având în vedere confuziile cu privire la identitate în cazul copiilor adoptați, nu pare să fie validă sugestia că o continuare a contactului parental este esențială pentru dezvoltarea satisfăcătoare a sentimentului identității şi a respectului de sine.

În literatura de specialitate există şi critici ale adopției care se bazează pe trei argumente:

- este învinuită legea pentru că generează discriminări împotriva părinților care fac parte din clasele sărace;

- s-a neglijat prevenirea destrămării familiilor şi adesea asistenții sociali nu iau în considerare dorințele părinților de a-şi cunoaşte drepturile;

- s-a sugerat că încetarea contactului parental şi lipsa de continuitate biologică este dăunătoare pentru dezvoltarea socială şi emoțională a copiilor adoptați.

Sigur aceste argumente şi critici vin din literatura de specialitate internațională unde problemele sociale au altă formă şi unde legile despre adopție sunt diferite față de cele româneşti.



1.4. Aspecte generale privind abandonul

Abandonul constituie acțiunea de părăsire a unei ființe, lipsă de preocupare pentru soarta acestuia. De altfel orice situație care se soldează cu anularea unor trăiri afective poate fi trăită ca un abandon.

Noțiunea de abandon se poate aplica şi în cazul părăsirii copiilor în instituții de protecție a copilului de către părinți, situație ce are grave repercusiuni asupra dezvoltării psihice, fizice şi sociale a acestora.

În plan juridic, abandonul copiilor de către părinți este reglementat prin Legea nr.47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii. Conform art. 1 al acestei legi “copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei persoane fizice, poate fi declarat prin hotărâre judecătoarescă abandonat, dacă părinții sau dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de şase luni.”

În acest context, dezinteresul este definit ca încetarea oricăror legături între părinți şi copil care să ateste existența unor raporturi afective normale.

Definiția abandonului este dată de perspectiva psihologică, socială, psihiatrică. Conform acesteia din urmă abandonul este considerat ca fiind absența, slăbirea sau ruptura unei legături afective de susținere. Confuzia morală, daunele sociale cauzate victimei, sunt condiții favorabile apariției unor tulburări nevrotice sau psihice la acesta.

Abandonul are un caracter complex, determină pierderea treptată a coerenței actelor interne şi externe ale abandonatului, martor al pierderii propriei identități.

Din punctul de vederea al psihopedagogiei, abandonul împrumută mai multe aspecte:

· existența situației de abandon ca stare de fapt – copilul este realmente părăsit, părinții naturali nu pot sau nu vor să se ocupe de el;

· starea de semi - abandon - când copilul trăieşte cu părinții, dar este neglijat sau respins de aceştia;

· sentimentul de abandon, ce poate apărea la copil, cu sau fără legătură cu realitatea. Când acest sentiment este complet necontrolabil de către copil se poate ajunge la nevroza de abandon, care poate sau nu să aibă cauze în realitatea concretă exterioară;

· angoasa primară de abandon – este normală la copilul mic, care se manifestă ori de câte ori una din nevoile sale immediate nu este satisfăcută; Poate dispărea complet şi definitiv, sau numai temporar, poate să apară mai târziu cu intensitate, atunci când copilul se confruntă cu situații conflictuale (Dumitrana, 1998, pag. 67)

Diferențierile conceptuale determină clarificări utile ale situației de abandon şi ale resurselor generatoare ale acestuia:

- palierul psihic originar, influențat prin crearea situației reale sau

imaginare de abandon, este cel constituit de afectivitate;

- producerea stării/sentimentului de abandon este determinată de absența fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului familial;

- consecințele situației de abandon se înscriu pe direcția tulburărilor psihice ale subiectului şi duc adesea în direcția antisocială.

Atât copilul aflat în situația concretă de abandon, cât şi cel care simte trăind această situație fără ca ea să aibă o realitate fizică, trec prin stări emoționale la fel de intense.

În legătură cu procesul de adopție vom avea în vedere atât cauzele cât şi efectele fenomenului de abandon a copilului. Dacă ne referim la cauzele abandonului nu putem exclude, lipsa de educație contraceptivă ce intră în noțiunea de “planning familial” şi care vizează în primul rând metodele de prevenire a sarcinii.

O altă cauză este reprezentată de nivelul economic extrem de scăzut al sociatății româneşti contemporane, aceasta trecând prin aşa numita perioadă de tranziție, perioadă în care creşte numărul de familii dezorganizate, familii cu mari probleme sociale (şomaj, alcoolism, droguri, abuzuri diverse, divorț). De asemenea capacitatea scăzută de administrare a veniturilor, dificultățile de comunicare şi relaționare a membrilor familiei, mărimea ei, tipul familiei, gradul de instruire al părinților sunt factori care îi determină pe părinți să-şi abandoneze copiii în spitale, instituții de ocrotire.

Cauzele instituționalizării:

· lipsa de venituri (lipsa de sprijin financiar, sărăcie extremă);

· descompletarea sau dezorganizarea familiei (părinte singur, tatăl nu recunoaşte copilul, mama/tata abandonat familia, mama/tata bolnav (ă) în spital, mama/tata decedat (ă), mama/tata în închisoare);

· atitudinile parentale, în special cele maternale (mama adolescentă, mamă prostituată, mamă violată, mamă recăsătorită, copil nedorit, mama/tata alcoolic, copil maltratat/violență în familie);

· probleme legate de copii (probleme de sănătate ale copilului, probleme de comportament ale copilului);

Pentru copiii abandonați există două alternative:

- instituționalizarea până la vârsta de 18 ani;

- ocrotirea de către stat, temporară sau definitivă.

Se presupune că cei mai favorizați sunt copiii care ajung în familii adoptive spre deosebire de copiii care vor rămâne instituționalizați. Această presupunere se transformă în adevăr atunci când se face comparație între un copil din instituție şi unul dintr-o familie, chiar dacă aceasta din urmă nu este biologică.

1.5. Cadrul normativ de protecție a drepturilor copilului
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, proclamă dreptul la viață, la libertate şi la securitatea propriei persoane, dreptul fiecărui om la securitatea socială şi la un nivel de trai satifăcător pentru a-i asigura sănătatea şi bunăstarea socității şi statului, dreptul mamei şi copilului la ajutor şi asistentă socială.

Drepturile universale ale omului, dar şi drepturile fundamentale prevăzute în codurile civile sunt valabile nu numai pentru adulți ci şi pentru copii.

La 26 septembrie 1924, în cadrul celei dea cincea adunare generală a Națiunilor Unite, a fost promulgată o declarație – Declarația de la Geneva - care a servit ca linie orientativă şi în care interesele copilului au fost pentru prima dată recunoscute ca cerințe ale uniunii internaționale a popoarelor.

În această declarație se precizeză:

I. copilul trebuie să fie în măsură să se dezvolte în mod firesc (natural) atât din punct de vedere material cât şi spiritual;

II. copilul înfometat trebuie hrănit; copilul bolnav trebuie să fie îngrijit; copilul retardat trebuie să fie îngrijit; copilul orfan şi abandonat trebuie să fie luat în îngrijire şi sprijinit;

III. copilului aflat în dificultate trebuie să i se acorde cu prioritate ajutor;

IV. copilul nu trebuie pus în situația de aşi câştiga existența şi trebuie să fie apărat față de orice exploatare;

V. copilul trebuie educat în ideea de a-şi utiliza toate forțele în folosul oamenilor în mijocul căruia trăieşte.

La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a Națiunilor Unite adoptă rezoluția nr. 1386 -Declarația drepturilor copilului- cu caracter universal fiind cea mai rapid adoptată “lege” de către majoritatea statelor lumii, care consacră imperativul protecției speciale a copilului de către toți oamenii, în special guverne, autorități locale, organizații de binefacere. În declarație sunt cuprinse următoarele principii:

· orice copil trebuie să se bucure de toate drepturile enunțate, recunoscute fără discriminare sau deosebire;

· copiii trebuie să beneficieze de protecție specială, să li se acorde posibilități, facilități prin lege şi mijloace variate pentru a se dezvolta armonios şi conform intereselor sale;

· copiii au dreptul la identitate (nume, naționalitate pentru aşi întregi imaginea de sine)

· ei trebuie să beneficieze de securitate socială, de alimentație şi locuință, dar şi de posibilități de creere şi de distracție conform vârstei lor, de îngrijire medicală adecvată;

· copilul dezavantajat fizic, mental sau social trebuie să primească: educație, îngrijire specială, tratament în funcție de situația sa;

· pentru dezvoltarea unei personalități armonioase copilul are nevoie de dragoste şi înțelegere;

· educația copiilor trebuie să fie gratuită şi obligatorie cel puțin la nivel elementar.

Adunarea Generală a ONU adoptă în unanimitate în 1989, “Convenția asupra Drepturilor Copilului”, ratificată în septembrie 1990 şi de România.

În țara noastră Codul Familiei şi Legea nr.3/1970, privind regimul unor categorii de minori au configurat timp de câteva decenii sistemul de protecție a copilului.

Între anii 1990-1996 au apărut câteva legi în acest domeniu, Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției, Legea nr.53/1993 privind declararea judecătoarească a abandonului de copii.

În martie 1993, s-a constituit un nou organism național de asistență a copilului – Comitetul Național pentru Protecția Copilului, acesta tinzând spre colerarea tuturor inițiativelor şi reglementărilor referitoare la copii.

Prin O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobată şi modificată prin Legea 108/1998 s-a pus bazele unui nou sistem de protecție care are la bază următoarele principii:

· respectarea interesului superior al copilului;

· nondiscriminarea, care permite tuturor copiilor să se bucure de măsurile de protecție prevăzute de lege şi prevenirea situației susceptibile să pună copilul în dificultate;

· descentralizarea puterii de decizie şi a responsabilităților prin înființarea Comisiei pentru Protecția Copilului şi Direcțiile Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului, care au în componența două structuri:

- serviciul alternative de tip familial pentru protecția copilului;

- serviciul alternative de tip rezidențial;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.25/1997 cu privire la adopție aprobată şi modificată prin Legea nr. 87/1998 a pus bazele noului sistem de adopții bazat pe principii cum sunt:

-reconsiderarea rolului adopției definită ca măsură de protecție a drepturilor copilului, a cărei unică finalitate este protejarea interesului superior al copilului;

-favorizarea adopției, ca măsură definitivă de protecție a copilului lipsit de ocrotirea părinților săi fireşti prin introducerea procedurii de încredințare a copilului în vederea adopției;

-promovarea adopției naționale, în acelaşi timp respectându-se dreptul copilului de a fi crescut şi a se dezvolta într-un mediu familial şi pe calea unei adopții internaționale;

-stimularea activității actorilor instituționali, publici şi privați care acționează în domeniul adopției;

Hotărârea de Guvern nr.502/1997 cu privire la organizarea şi funcționarea Comitetului Român pentru adopții, stabileşte cadrul de organizare şi funcționare a acestuia ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, în scopul supravegherii şi sprijinirii acțiunilor de protecție a copilului prin adopții şi a realizării cooperării internaționale în acest domeniu.

Hotărârile de Guvern nr.245/1997 cu privire la criteriile de autorizare a organismelor private care desfăşoară activități în domeniul drepturilor copilului prin adopție şi Hotărârea nr.604/1997 privind criteriile şi procedurile de autorizare a O.P.A. care desfăşoară activități în acest domeniu, au asigurat creşterea rolului O.N.G.-urilor în acet domeniu, apropierea societății civile de problemele copilului în dificultate.

Hotărârea 217/1997 cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist stabileşte o nouă profesie care reprezintă o alternativă la ocrotirea de tip rezidențial.

După anul 1998, a început o perioadă de reformă care vizează crearea şi reorganizarea a numeroase servicii în interesul copiilor şi al familiilor lor bazate pe următoarele principii:

· respectarea primordialității interesului copilului;

· afirmarea dreptului copilului de a creşte într-o familie;

· afirmarea principiului nediscriminării copilului;

· luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc;

· primordialitatea siguranței copilului şi posibilitatea luării unei măsuri de urgență pentru asigurarea acestui deziderat;

· necesitatea existenței unei perspective şi a unei planificări pe termen lung în privința dezvoltării copilului;

· asigurarea participării profesioniştilor în activitățile de protecție a copilului;

· asigurarea continuității relațiilor copilului cu familia sa naturală;

· preferința acordării unui sprijin cât mai mare pentru familiile cu dificultăți, înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie;

Potrivit O.U.G. nr.12/2001 s-a înființat Autoritatea Națională pentru Protecția Copiluluil şi Adopției, care preia atribuțiile Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului prevăzute de actele normative în vigoare, iar Hotărârea nr.216/2001, reglementează organizarea şi funcționarea Autorității Nationale pentru Protecția Copilului şi Adopție.

În definirea Õi implementarea strategiei guvernului în domeniul protecției copilului, A.N.P.C.A. porneşte de la premisa politică a continuării şi aprofundării reformei în domeniu.

Unul dintre obiectivele majore ale procesului de reformă se referă la reducerea numărului copiilor instituționalizați (în special pe termen lung sau nedefinit) şi dezvoltarea de soluții alternative la instituționalizarea copilului (reintegrarea în familia naturală, încredințarea în familia lărgită, plasamentul la asistenți maternali profesionişti, încurajarea adopției naționale).

În sprijinul realizării reformei privitoare la depturile copilului se poate invoca art. 45 din Constituția Românie din 1991: “copiii se bucură de un regim special de protecție şi de asistență în realizarea drepturilor lor”.

1.6. Argumente favorabile şi critici privind adopția



Scopul tuturor intervențiilor în domeniul protecției drepturilor copilului, este de a asigura fiecărui copil condiți de dezvoltare adecvate nevoilor sale cu prioritate într-un mediu familial, în familia substitutivă, adoptivă sau servicii Comunitare.

Forma de ocrotire cea mai indicată şi normală pentru copiii în dificultate este de a-i menține în familia biologică, atâta timp cât aceasta este în interesul minorului.

Când dezvoltarea copilului nu poate avea loc în familia biologică, este necesară plasarea acestuia într-un mediu cât mai apropiat de mediul familiei biologice, din punctul de vedere al apartenenței etnice, al caracteristicilor colectivității, tradiției şi culturii.

Acest principiu face ca adopția națională să fie considerată prioritară în raport cu adopția internațională.

În societatea românească tradițională se folosea expresia “a lua un copil de suflet” care semnifica adopția. În urma schimburilor economice sociale şi culturale, adopția a devenit o soluție pentru cuplurile fără copii, ținta fiind găsirea unui copil pentru o familie.

Începând cu anul 1991 specialiştii în problema adopției au încercat să schimbe acest lucru. Selecția familiei potrivite pentru un copil în interesul acestuia din urmă s-a impus în adopția națională. Ea poate fi considerată ca fiind o alternativă reală pentru copiii aflați în dificultate, indiferent de caracteristicile lor personale sau ale mediului din care provin.

Conform art. 1 din Odonanța de Urgență nr. 26/1997, modificată prin legea 108/1998: “copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată”.

Conform art. 20 din Convenția Națiunilor Unite privind Protecția Drepturilor Copilului: “orice copil care este temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familiar sau care în propriul său interes nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție şi ajutor special din partea statului” şi “o astfel de ocrotire poate include, plasarea într-o familie, adopția sau dacă este necesar, plasarea în instituții adecvate îngrijirii copiilor”.

Formele de ocrotire ale copilului aflat în dificultate pot fi:

· temporare:

-plasamentul familial

-încredințarea copilului unei familii sau Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului.

-instituirea tutelei sau curatelei

-plasamentul copilului Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului

· permanente:

-menținerea sau reintegrarea copilului în familia proprie

-adopția (națională şi internațională)

Orice copil are dreptul la o familie. Adopția națională asigură respectarea acestui drept copilului aflat în dificultate.