CAPITOLUL 5

CERCETARE

Demersul cercetării asupra problematicii adopției s-a derulat în următoarele etape:
· formularea ipotezelor;

· stabilirea eşantionului pe care se face studiul calitativ şi alegerea instituțiilor în vederea realizării cercetării cantitative;

· elaborarea unui instrument de lucru;

· stabilirea populației pe care se va aplica instrumentul de lucru;

· colectarea datelor;

· confirmarea sau infirmarea ipotezelor;

· concluzii.

Metodologia prezintă în general trei aspecte:

· aspectul experimental;

· aspectul nonexperimental;

· aspectul cercetării evaluative.

Lucrarea de față pune accentul pe aspectul nonexperimental, utilizat frecvent în ştiințele socio-umane dar şi pe aspectul evaluativ.



5.1. Ipotezele şi obiectivele cercetării



Analizând situația copiilor aflați în dificultate, studiul s-a îndreptat spre găsirea unor concepții integratoare care să se refere la caracteristicile familiilor implicate în adopția națională şi la evaluarea gradului de adaptare a copiilor în familia adoptivă.

În ceea ce priveşte formularea ipotezelor cercetării s-a pornit de la următoarele constatări: în momentul de față un număr mare de copii se află internați în instituții de protecție a copilului, o mare parte a populației din țara noastră se confruntă cu o situație economică dificilă. Această situație economică îi împiedică pe oameni să se implice în procesul de protecție a copiilor, îndeosebi în cel de adopție cu toate că pentru a se dezvolta normal orice copil are nevoie să primescă îngrijire şi educație în cadrul unei familii. Pentru a se ilustra acest lucru s-a încercat stabilirea dinamicii procesului de adopție la nivel național particularizându-se pe statistica adopțiilor în județul Alba.

Ipotezele cercetării sunt:

· cea mai bună măsură de protecție pentru copilul aflat în dificultate care să-i asigure condițiile unei dezvoltări armonioase, atunci când nu există posibilitate reântoarcerii lui în familia naturală (copilul este declarat abandonat) este adopția în special adopția națională;

· există anumiți factori care influențează decisiv decizia cuplurilor de a adopta copii;

Obiectivele cercetării:

· obținerea informațiilor despre modul în care copiii s-au intergrat în noul lor mediu după instituirea adopției (dezvoltare fizică şi psihică);

· obținerea informațiilor care să acopere o arie cât mai largă de aspecte din viața familiilor adoptive:

- situația socio-economică a familiei (venitul familiei, spațiu locuibil, nivel de şcolarizare);

- capacitatea de procreare;

- vârsta copilului adoptat;

- vârsta cuplului conjugal;

- consensul deciziei (frecvența discuției în doi asupra problemei de a adopta un copil, timpul necesar luării deciziei de a adopta);

- perspectiva cuplului asupra divorțului;

- motivația pentru adopție (atracția față de copil, dorința de a adopta);


5.2. Metodologia cercetării


5.2.1. Studiul de caz (case-work)



Este metoda aplicată în cercetarea cuprinsă în această lucrare. Acest tip de cercetare este axat pe identificarea particularităților unei singure unități, aceasta putând fi individul, familia, instituții, diverse organizații etc., de aceea nu este nevoie de operația de generalizare.

Reprezentarea grafică a informațiilor se poate realiza cu ajutorul: ecomapelor, arborelui genealogic, sociogramelor.

Studiul de caz fiind o cercetare constatativă, nu se pune problema infirmării/confirmării ipotezei.

Este o metodă de investigație socială relevantă cu ajutorul căreia se pot analiza în profunzime anumite cazuri tipice sau deviante ajungându-se în final la o mai bună înțelegere a motivelor şi a acțiunilor sociale diferite, la elaborarea tipurilor ideale, semnificative pentru activitatea actorilor sociali.

Analizând studiul de caz şi relevanța acestuia ca metodă de investigație socială, pătrundem pe terenul unei dezbateri care a marcat întreaga dezvoltare metodologică a ştiințelor sociale. Conflictul dintre metodele calitative şi cele cantitative au împărțit permanent comunitatea ştiințifică a sociologilor şi psihologilor în două tabere.

Studiul de caz este analizat şi descris în literatura de specialitate ca având caracteristici distincte. Se afirmă adesea că trăsătura esențială care distinge această metodă de celelalte tipuri de investigație este aceea că mărimea eşantionului = 1. Aceasta înseamnă că poate fi o persoană, o familie, o organizație, biserică, şcoală, etc.

Folosindu-se acest tip de investigație se examinează cazul cât mai detaliat cu putință. Sunt utilizate interviuri, observații personale, documente oficiale, scrisori sau alte surse de date semnificative – pentru studiul de caz folosindu-se obligatoriu date din surse diferite.

Studiile de caz sunt cele mai vechi metode de studiere a fenomenelor sociale, scopul de bază şi strategia acestora este să examineze cazul în profunzime.

În special antropologii şi etnografii îl folosesc ca metodă predilectă a investigațiilor lor. Există însă şi în domeniul psihologiei o îndelungată tradiție a folosirii diferitelor cazuri de pacienți ca argument în sprijinul sau în potriva unei anumite teorii. Socilogii au realizat studii de caz ale organizațiilor birocratice, sindicatelor, grupurilor religioase, bandelor de tineri.

Investigând un singur caz şi nu mai multe cercetătorul câştigă mai multă profunzime şi cunoaşte mai amănunțit realitatea investigată. Metoda de alegere a cazului trebuie urmărită însă cu atenție. O posibilitate este reprezentată de alegerea celui mai caracteristic caz disponibil.

Cu toate că reducerea eşantionului limitează posibilitatea generealizării concluziilor, alegerea cazului tipic o suplineşte într-o oarecare măsură. Există însă şi o altă strategie şi anume, alegerea de cazuri marginale sau deviante spre a oferi o altă perspectivă aspra modelului normativ. De exemplu, studierea reacțiilor unui nou venit într-o instituție sau societate, poate să ofere informații utile care nu sunt evidente pentru cei care lucrează acolo. Studierea unui cuplu care decide să nu aibă copii poate să ofere informații despre cei care au.

Studiul de caz îşi are însă şi limitele sale. Astfel nu putem afla până la ce nivel pot fi generealizate concluziile la care am ajuns. De asemenea nu e posibilă comparația deşi adesea se folosesc studiile comparate, uneori se analizează acelaşi caz pe o perioadă îndelungată de timp realizând o comparație internă şi putând ajunge la modelarea legăturilor cauzale ale comportamentelor observate (studiu de caz dinamic).

În legătură cu această metodă de cercetare se mai afirmă că unul din principalele avantaje constă în oferirea de perspective, idei, întrebări şi ipoteze pentru cercetări ulterioare. Studiul de caz poate fi văzut în această perspectivă ca important izvor teoretic sau ca mijloc de pre-anchetă şi uneori de pretestare a instrumentelor.

Robert K. Merton, face analiza căilor prin care investigația concretă poate determina teoria socială. El arată că uneori, fapte neaşteptate, aberante şi capitale pot iniția noi conceptualizări teoretice. Cercetarea empirică, fructuoasă, nu verifică numai ipoteze deduse teoretic, ci, de asemenea, dă naştere la noi ipoteze. Aceasta s-ar putea numii “serendipitate”, adică descoperirea unor rezultate valide datorită şansei sau perspicacității.

Aici apare rolul studiului de caz, al analizei în profunzime, de a oferi noi sensuri şi interpretări, ai unei noi perspective asupra fenomenelor sociale investigate, perspectivă ce poate duce la elaborarea unor noi generealizări teoretice cu valențe explicative superioare.

S-a arătat de mai multe ori că față de metodele statistice, studiul de caz prezintă avantaje certe precum: uşurința realizării, costul scăzut şi rapiditatea investigației precum şi o mai mare finețe a observației. De aici rezultă că o mai mare intensitate a observației poate suplini într-o oarecare măsură slaba sa extensiune deşi analiza de caz se ghidează după apoximativ aceleaşi principii logice ca şi studiile cantitative.

Toate aceste recomandă studiul de caz ca fiind o metodă esențială de investigare corectă a comportamentului oamenilor în situații sociale specifice.


5.2.2. Observația


Observația este desemnarea generală a perceperii şi înregistrării atente şi planificate a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor în raport cu o situație determinată; poate fi directă şi indirectă.

În cazul de față este tehnică de investigare şi obținere a datelor inclusă în metoda interviului. Această tehnică a fost folosită pentru a sesiza comportamentele persoanelor intervievate şi pentru a putea face comparație între diferitele tipuri şi comportamente.



5.2.3. Metoda interviului. Ghidul de interviu

Interviul este un proces focalizat pe comunicarea față în față, prin intermediul căruia sunt obținute informații cu scopul de a cunoaşte alte persoane. Interviul individual nestructurat presupune că cercetătorul poartă discuții total libere cu anumiți membri ai populației vizate, pe o singură problemă.

Metoda interviului a fost folosită în cercetare pentru a obține informații despre familiile adoptive, despre factorii care i-au determinat să adopte copii, despre dificultățile pe care le-au întâmpinat în procesul adopției.

Instrumentul interviului este ghidul de interviu. Folosirea acestuia s-a făcut cu scopul de a conduce şi menține convorbirea cu familiile adoptatoare, în cadrele inițial fixate. Avantajul utilizării ghidului de interviu este acela că întrebările care-l alcătuiesc au putut fi modificate şi adaptate pe parcursul interviului. Spre deosebire de chestionar oferă o mai mare libertate de mişcare, prin stabilirea problemelor care vor fi studiate iar forma concretă a întrebărilor a putut fi pusă în funcție de inspirația momentului, având posibilitatea de a formula întrebări noi cu ajutorul cărora s-a putut înțelege mai bine ceea ce a spus cel intervievat. Abordarea discuției în cele mai mici detalii a fost posibilă cu ajutorul interviului şi-a ghidului de interviu.

































5.2.4. Ecomapa

Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia se precizează grafic locul individului şi familiei în context social, evidențiind natura relațiilor existente, intensitatea conflictelor.

A fost utilizată în această cercetare pentru ilustrarea grafică a studiului de caz.
Ecomapa este un instrument de evaluare dezvoltat de către Ann Hartman, în care sunt incluse sistemele importante pentru familie şi natura relațiilor de familie cu aceste sisteme.
Campton şi Galaway, susțin că ecomapa a fost dezvoltată ca o metodă de assessment, planificare şi intervenție. Ea tratează în mod dinamic sistemul ecologic, limitele (granițele) în care sunt cuprinse persoanele sau familiile, într-o anumită perioadă a vieții.
Construirea ecomapei este o cale dinamică de a prezenta conexiunile dintre familie, oameni şi instituțiile din spațiul vital. Ecomapa oferă o vedere de ansamblu a sistemului ecologic coplex, de familie şi prezintă pattern-urile şi relațiile organizaționale asigurând o imagine a echilibrului dintre cerințe şi resurse.
Se realizează cu ajutorul unor coduri, simboluri, care exprimă o gamă variată de raporturi individuale şi sociale ale subiecților analizați.
5.2.5. Metoda analizei documentelor


Documentule sunt purtătoarele informațiilor despre o realitate socială. Documentul este orice obiect care poartă o informație despre realitatea socială. Se face diferența între analiza documentelor, ca metodă de cercetare şi studierea bibliografiei.

Există documente care ele însele fac parte din realitatea socială spre deosebire de altele care sunt documente istorice. Există o linie de analiză de tip calitativist a informațiilor bazată pe ideea de interpretare şi o linie cantitativistă, dincolo de interpretarea textului se face apel la acțiuni de numărare.

Documentele pot fi: private (jurnal, evidența cheltuielilor) sau publice. Documentele publice pot fi oficiale (poartă pecetea unor instituții) sau neoficiale.

În cercetarea de față s-a realizat analiza documentelor existente în cadrul Direcției Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului Alba şi din Centrele de Plasament, Centrul de Plasament Blaj şi Centrul de Plasament nr.1 Alba-Iulia. Documentele cercetate constau în: dosare referitoare la adopțiile naționale, fişe ale copiilor, fişele statistice.



5.3. Caracterizarea eşantionului cuprins în cercetare

Lotul studiat este reprezentat de cupluri care au adoptat copii din diverse instituții de ocrotire a copiilor.

Unitatea de eşantionare este reprezentată de familie, iar cadrul de eşantionare disponibil s-a tradus prin listele şi dosarele existente în evidența Direcției Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului – Alba.

Eşantionul a fost stabilit la zece familii adoptive, iar instrumentul de lucru ales a fost ghidul de interviu cuprinzând 30 de întrebări. Au fost selectate atât cupluri în care procesul de adopție s-a încheiat, cât şi familii în care copilul se află doar în încredințare în vederea adopției. Vârsta copiilor adoptați sau aflați în încredințare variază de la un an la 14 ani.

Pentru a evidenția dinamica procesului de adopție s-au folosit indicatori de date factuale extraşi din documentele oficiale ale instituțiilor – Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului din județul Alba, Centrul de Plasament Blaj, Centrul de Plasament nr.1 Alba-Iulia.


5.4. Analiza şi interpretarea rezultatelor

Referitor la modul de adaptare al copiilor în mediul familial s-a constatat că acceptarea psihologică a copilului în familie şi relațiile normale cu mama asigură, în fiecare caz studiat, cadrul dezvoltării biologice şi psihice a copilului.

Deci fără îndoială experiența afectivă are o importanță excepțională în primul an de viață, astfel, într-un din cazurile studiate, instituționalizarea copilului (copilul – instituționalizat la naştere şi încredințat în vederea adopției la vârsta de şase luni) în absența relației mamă/copil, a afectivității absolut necesară la vârsta sa, a avut drept consecințe importante un apetit alimentar neobişnuit ce apare pe fondul unei afecțiuni psihice. Această tulburare a dispărut după o lună de la încredințarea în vederea adopției. Această ameliorare a tulburării psihice a fost posibilă datorită prezenței permenente a părinților adoptivi lângă copil, a stabilirii între ei şi copil a unei relații afective puternice. Acest copil a fost diagnosticat de către psihologul instituției, în momentul încredințării cu retard uşor psiho-motor (la vârsta de şase luni nu stătea în funduleț, nu întorcea capul spre sursa de sunet, nu reuşea să prindă jucăriile cu mâna), pe fondul unor sechele după meningită. Boala a debutat în instituție, consecințele grave ale acestei boli au putut fi evitate printr-o îngrijire corespunzătoare în familia adoptivă.

Numărul mare de copii din centrele de plasament şi personalul de îngrijire insuficient care se află într-o astfel de instituție, au dus la privarea de o îngrijire personală îndelungată a fiecărui copil în parte în momentul înbolnăvirii lui, sensibilitatea fizică şi psihică a unui copil în perioada de boală fiind accentuată față de perioadele de viață obişnuite.

Neputându-se acorda o îngrijire afectivă corespunzătoare copiilor, instituția, prin personalul său, nu face altceva decât să accentueze sensibilitatea copilului atunci când acesta este bolnav, cu consecințe grave pe parcursul întregii vieți a individului respectiv. Această carență afectivă prezentă în instituție s-a făcut simțită şi în cazul celorlalți copii (stimulare necurespunzătoare) care înregistrau în momentul încredințării un retard psihic uşor. Acest retard a putut fi remediat printr-o atentă educație şi afecțiune din partea părinților adoptivi. Această lipsă de afectivitate a fost bine evidențiată în cadrul subiecților 5 şi 6, ei având în momentul încredințării vârsta de 1 an, 1 an şi jumătate şi la care consecințele carenței afective pot fi percepute foarte uşor (fişa de observare a copilului). Cel mai important aspect al comportamentului lor, pentru sublinierea acestei afirmații, fiind în cazul subiectului 6 timiditatea (teama față de celălalt), iar în cazul subiectului 7, posesivitatea (ca rezultat al fricii de a nu fi despărțit de actualii părinți psihologici).

Datorită încredințării copiilor până la vârsta de un an, recuperarea afectivă şi psihică a acestora s-a desfăşurat relativ uşor.

Ce s-ar fi întâmplat cu aceşti copii dacă ar fi rămas în instituție? Răspunsul se află în exemplul tuturor celolalți copii crescuți şi ocrotiți în instituțiile statului.

Toți subiecții analizați, după maximum o lună de la încredințare, s-au adaptat bine sau foarte bine la mediul familial adoptiv: sunt sociabili, intră uşor în relație cu strănii, se bucură când sunt luați în brațe de către părinți (evidențiază stabilirea unei relații afective între ei şi copil), manifestă siguranță în mişcări privind explorarea lumii înconjurătoare când părinții se află în preajmă (prezența sentimentului de securitate la copil).

Zâmbetul, gânguritul, dezvoltarea vorbirii, capacitatea copilului de a merge singur în picioare – subiectul 2 – sunt doar câteva aspecte importante care pun în evidență odată în plus, dezvoltarea armonioasă a copilului într-un mediu familial echilibrat.

Din punct de vedere fizic copiii care au stat o perioadă de 1- 2 ani, sunt aparent sănătoşi iar în fişele lor medicale nu sunt înregistrate boli grave, boli care ar fi putut avea consecințe asupra evoluției pshice şi motorii normale a acestora. Astfel este cazul subiectului 8, care în momentul încredințării familiei adoptive prezenta un deficit al greutății corporale. Vulnerabilitatea biologică şi psihică cauzată de carența afectiva, maternă, frustarea copilului de o relație afectivă constantă, explică parțial distrofia, nervozitatea, sensibilitatea la îmbolnăviri a acestora.

Din punct de vedere psihic, perioada de timp în care copiii au fost instituționalizați a lăsat urme evidente în evoluția lor.

Sindromul anxietății este prezent la unii subiecți sub o formă sau alta: la trei subiecți se manifestă anxietatea față de celălalt, prin teama față de persoanele străine, la alții este prezent sub forma anxietății de separație, acest comportament manifestându-se prin teama de a nu fi despărțiți de mamă. Această formă de anxietate apare în jurul vârstei de doi ani şi se manifestă, în special față de mamă. Este mult mai accentuată la copiii care au fost separați o perioadă mai mare de trei luni de mamă sau persoana ce o substituie. Apariția acestei forme de anxietate la copiii studiați este o consecință a instituționalizării îndelungate.

Adaptarea copiilor la mediul familial adoptiv este bună. Gradul de adaptare a fost evaluat analizând următoarele:

- copiii recunosc familia adoptivă ca fiind familia lor (dezvoltarea reşațiilpr afective puternice între copii şi părinți);

- dezvoltarea proceselor cognitive este la nivelul vârstei biologice a fiecărui copil.

- copiii sunt sociabili, stabilesc uşor relații cu persoanele străine, prezintă interes în explorarea mediului necunoscut;

Investigațiile întreprinse au determinat constatare elaborării lacunare a comportamentului în absența relației mamă/copil în primii anui de viață: dezvoltare fizică defectuasă, limbaj sărac, dificultăți de înțelegere, stări afective preponderent negative, apariția deprinderilor de igienă automatizate cu întârziere. Variabilitatea experiențelor care sunt subsumate noțiunii de deprivare cuprinde trei situații fundamentale:

- copiii nu au avut posibilitatea stabilirii unei legături stabile cu o persoană de contact pe perioada primului an de viață;

- în perioada primilor doi ani de viață copilul a fost expus unei despărțiri de părinți ce a durat mai mult de trei luni;

- copilul şi-a schimbat prea des persoana de contact;

Reabilitarea efectelor deprivării la aceşti copii a fost creată prin încredințarea lor familiilor

adoptive care reprezintă un mediu stabil evoluției normale a dezvotării lor. Urmările deprivării datorate timpului petrecut în instituție şi a schimbării frecvente a personalului vizează în cazurile studiate, probleme comportanentale având la bază srări de anxietate, teama de despărțire în lipsa contactului corporal şi al apropierii emoționale, neselectivitatea acordării încrederii, dificultăți de alimentație şi somn.

În primele luni după încredințarea în vederea adopției, s-a constatat următoarele: majoritatea copiilor au atins un standard de evoluție corespunzătoare vârstei (excepție copilul care prezintă sechele după meningită; au dispărut majoritatea deficiențelor comportamentale printr-o atenție deosebită acordată educației copiilor de către părinții adoptivi; toți copiii sunt integrați în noile familii, părinții adoptivi fiind recunoscuți de copii ca fiind „părinții lor” iar adaptarea copiilor la noul mediu familial este apreciată ca fiind bună şi foarte bună.

Copiilor mai mari le-a fost aplicat „testul proiectiv al casei „ pentru a se observa modul în care percep familia şi relațiile existente în cadrul acesteia. Copiii din 2 familii au refuzat să deseneze familia, desenând doar casa şi afirmând că familia s-ar afla în interiorul casei, acest lucru semnifică o familie de tip închis care comunică mai puțin cu grupul exterior, poate doar cu o comunitate mică. Un singur copil manifesta la vârsta de 5 ani un echilibru stabil din toate privințele, părinții adoptivi afirmând că în perioada internării copilului în centrul de plasament, acesta a beneficiat de o îngrijire cu totul specială din partea unei îngrijitoare aparținând personalului angajat.

Marea majoritate a copiilor mai prezintă încă anumite sechele în personalitatea lor precum: uşoare stări de anxietate, tendințe de izolare (față de mediul extern dar nu față de familie) bariere de comunicare în mediul exterior.

Comparând vârsta copiilor în momentul plasării lor în familii precum şi interpretarea desenelor a rezultat că tarele cele mai accentuate în personaşitatea copiilor le găsim la cei care au ajuns în familii la vârste mai mari.

În toate cazurile studiate socializarea copilului, proces prin care sunt furnizate mijloacele de comunicare, procesele de cunoaştere, comportamente, prin care copilul dobândeşte regulile vieții, credințele, idealurile conform mediului social în care trăieşte s-a realizat cu succes.

În urma intervievării părinților adoptivi s-au constatat mai multe aspecte legate de familiile care au adoptat. Astfel, marea majoritate a membrilor familiilor care au dorit să adopte copii au fost persoanele de sex feminin. Părinții familiilor intervievate au fost toți de acord cu această dorință a copiilor, foarte rar s-au constatat uşoare rezerve vis-à-vis de ideea de adopție.

La întrebarea dacă se gândesc într-o zi să aibă proprii lor copii, părinții adoptivi au răspuns în unaminitate că nu. Toți părinții adoptivi declară că relațiile cu părinții lor au fost bune şi foarte bune, iar majoritate consideră că nu există nici o diferență între părinții naturali şi cei adoptivi.

Aproximativ jumătate din părinți afirmă că şi-ar dorii mai mulți copii dacă situația le-ar permite (venit, număr mai mare de camere ale locuinței).

Motivul pentru care familiile au adoptat copii este faptul că nu au putut avea proprii lor copii, dar un mic rol la jucat şi mediatizarea copiilor instituționalizați – trei familii afrimă că anunțul a fost determinant în hotărârea lor de a adopta.

S-au mai constatat că vârsta părinților nu constituie un impediment în reuşita adaptării şi educației copiilor adoptați, din potrivă cu cât au aşteptat mai mult să aibă copii cu atât aceştia sunt mai îndrăgiți şi ocrotiți ducând la reuşita adopției. Se pare că hotărârea de a adopta s-a petrecut în mod spontan în mai mult de jumătate din familii, determinată de diferite evenimente precum: mediatizarea, aflarea diagnosticului medical, atracția pentru un anumit copil abandonat. Toți părinții adoptivi afirmă că aceşti copii corespund într-un totul cu ceea ce şi-au dorit cât şi cu aşteptările lor de la aceştia. De asemenea, părinții au afirmat că aceşti copii s-au ataşat de ei şi că evoluția a fost mai mult decât bună.

Interviul cu părinții a cuprins şi întrebări mai delicate la care răspunsurile au fost diferite. Astfel s-ar părea că doar copiii din trei familii ştiu adevărul despre situația lor, iar în celelalte copiii încă nu ştiu, dar părinții intenționează să le spună. La întrebarea la ce vârstă se va întâmpla acest lucru, răspunsurile au fost diferite cuprinzând intervalul 8-18 ani.

Părerea părinților adoptivi despre cei naturali care şi-au abandonat copiii este predominant indiferentă. Se pare că părinții adoptivi sunt pregătiți în principiu să treacă prin încercări grele precum cea în care copilul s-ar hotărâ să-şi caute părinții naturali. La înrebarea dacă uneori au senzația că nu sunt potiviți pentru aceşti copii cei mai mulți dintre ei au răspuns că din potrivă se simt părinți foarte buni. În situația de a fi respinşi de către copii, părinții au afirmat că ar suferii foarte mult, alții susținând că nu se poate un asemenea lucru. Puțini dintre ei afirmă că au observat ceva ce îi nelinişteşte în legătură cu copiii, poate un plus de timiditate.

Răspunsurile au fost toate categorice la întrebarea “ce schimbări a adus acest copil în familia dumneavoastră?”, fiind mai mult decât pozitive. Acest lucru este foarte important având în vedere că se resfrânge şi asupra copilului ajutându-l mult în procesul său de adaptare şi ulterior în cel de dezvoltare.

În ceea ce priveşte factorii familiali specifici familiilor adoptive s-a constatat:

· cu cât cuplul aflat în imposibilitatea de a avea proprii copii îndrăgeşte mai mult copiii cu atât va dorii mai mult să adopte;

· cu cât vârsta copilului adoptat este mai mică, cu atât copilul se va adapta mai repede la noul mediu familial;

· dacă ambii soți manifestă dorința de a adopta un copil, atunci problema adopției se va discuta mai des (cuplul se află în imposibilitatea de a avea copii);

· cunoştințele despre adopție sunt cu atât mai ample cu cât nivelul de şcolarizare al cuplului este mai mare;

· cu cât venitul unei familii fără copii este mai mare, spațiul locuibil mai extins cu atât creşte posibilitatea ca aceasta să adopte copii;

· dacă un cuplu în care unul din soți nu poate avea copii nu consideră divorțul o soluție, atunci dorința de adopta un copil creşte în intensitate;

· vârsta nu constituie un impediment în reuşita adopției;

· cu cât intensitatea dorinței de a adopta copii este mai mare, cu atât hotărârea de a adopta va fi luată într-un timp mai scurt;

· cele mai multe dintre familiile care doresc să adopte copii sunt familiile care nu pot avea proprii lor copii din motive fiziologice.

Aceste concluzii se bazează pe fapte reale, observabile, pe studiul actual al cercetărilor teoretice şi aplicative, dar şi pe studierea bibliografiei de specialitate.


5.5. Studii de caz
Partea calitativă a cercetării s-a bazat pe realizarea a 10 studii de caz privind familiile adoptive şi copiii acestora.
Pentru exemplificarea concluziilor la care s-a ajuns se prezintă în continuare 2 studii de caz care evidențează importanța adopției naționale ca măsură de protecție a copilului abandonat, reprezentând o alternativă a instituționalizării acestuia.


Studiul de caz 1
1. Date privind identitatea copilului

Copilul K.E.N. s-a născut în 17 februarie 1999, în Alba-Iulia. De la vârsta de o lună copilul a fost ocrotit în Centrul de Plasament Alba-Iulia la cererea mamei şi a bunicii. Copilul în cauză provine din afara căsătoriei mamei, nefiind recunoscut de tată. Mama copilului, K.E.E. avea în momentul naşterii copilului 18 ani şi era elevă la Şcoala Profesională din cadrul Liceului nr. 4 din Alba-Iulia. Nu este căsătorită. Mama locuieşte împreună cu bunica maternă a copilului, bunicul vitreg (şomer) şi o mătuşă de asemenea şomeră. Bunica maternă este singura din familie care lucrează. Ei nu au fost de acord cu primirea copilului în locuința familiei, respingând ideea de a-l accepta în familia lor. Locuința se compune dintr-un apartament format din 2 camere, mobilat corespunzător.

În decembrie 1999, mama copilului a dat o declarație în fața notarului, prin care a consimțit la adopția fiicei sale K.E.N. de către orice familie sau persoană aptă să adopte. În 18 ianuarie 2000, copilul a fost luat în evidențele C.R.A.

2. Date privind evoluția şi starea de sănătate a copilului

Din fişa medicală a copilului rezultă că acesta s-a născut la termen, având o greutate de 3000g şi talia 49 cm. I-au fost administrate toate vaccinurile. Este un copil vioi, foarte activ, sociabil. În perioada ocrotirii în familia Z. copilul a cunoscut o dezvoltare psiho-motrică deosebită. relația copilului cu alți copii este bună. Nu-i place să se joace cu jucării, preferând să descopere conținutul sertarelor şi al revistelor colorate. Comportamentul motor: merge, fuge fără probleme pe distanțe mari.

Dezvoltarea cognitivă-intelectuală: procesele cognitive au atins dezvoltarea corespunzătoare vârstei.

Explorează spațiile necunoscute, se orientează temporo-spațial, recunoaşte persoane din familia lărgită. Fetița a fost integrată şi în familia extinsă a soților Z., fiind unul dintre cei mai tineri membrii ai familiei. Nu au existat probleme de acomodare sau de altă natură. Dezvoltarea psihosomatică a copilului este bună, fiind superioară vârstei biologice.

3. Date privind familia adoptativă

Familia Z.H. şi Z.D., din Alba-Iulia este compusă din cei 2 soți în vârstă de 44 de ani şi respectiv 31 ani. Sunt căsătoriți din anul 1989, din căsătorie nerezultând nici un copil. Motivele sunt medicale, doamna Z. urmând o serie de tratamente medicale de specialitate însă fără nici un rezultat. Ambii soți lucrează la SC. Dalia Comp. SRL., proprietate particulară. Locuința familiei Z. este casă proprietate personală, formată din 7 camere, bucătărie şi dependințe. 5 camere sunt bine mobilate şi bine întreținute.

S-a observat că fetița este integrată în familia adoptativă, că este acceptată atât de cei doi părinți adoptativi cât şi de mama domnului Z., care locuieşte împreună cu aceştia. Ambii părinți se ocupă de educarea, îngrijirea şi alimentația copilului.

C.R.A. a emis decizia de încuviințare a adopției pentru copilul K.E.M. în august 2000. Familia îi asigură copilului K.E.M. condițiile morale şi materiale necesare creşterii şi educării, vizând interesul superior al copilului, prin adopție, ce reprezintă starea de permanență în protecția copilului.



Studiul de caz 2
Copilul R.T. este născut în anul 1999 în județul Alba. Provine dintr-o familie legal constituită, dar dezorganizată prin despărțirea în fapt a părinților la puțin timp după naşterea copilului. Mama acestuia (24 ani) nu este încadrată în muncă, nerealizând nici un venit stabil. Locuieşte împreună cu părinții săi şi primul copil (preşcolar) într-o locuință modestă cu 2 camere sumar mobilate şi necorespunzător întreținute.

Copilul în cauză, la 7 zile de la naştere, a fost abandonat de către mamă în stația CFR Alba-Iulia, şi a fost găsit de poliția T.F., după care a fost internat în Spitalul Județean cu diagnosticul: şoc hipotermic, tulburări de ritm cardiac, cianoză, convulsii pe hemicorpul stâng.

S-a instituit plasamentul copilului în regim de urgență la C.P. Alba-Iulia, apoi Comisia pentru Protecția Copilului Alba hotărăşte plasamentul copilului la C.P. Alba-Iulia. Mama copilului dă o declarație notarială prin care este de acord ca fiul ei să fie adoptat de orice familie sau persoană care doreşte acest lucru. Deoarece tatăl copilului nu s-a interesat niciodată de copil, iar alte rude nu l-au vizitat pe perioada plasamentului la C.P. Alba-Iulia, copilul este declarat abandonat prin sentință civilă de Tribunalul Alba.

Pe perioada plasamentului la C.P. copilul a fost vizitat de o familie din Alba-Iulia. Familia R., legal constituită (1992), soțul în vârstă de 30 de ani, soția 26, domiciliată într-un apartament proprietate personală, format din 2 camere, bucătărie, baie, hol, mobilat corespunzător.

Soțul R.S., angajat ca electrician la firma SC. Electrica SA., iar soția R.E. lucrează ca ceramistă, amândoi asigurând un venit care poate să asigure întreținerea unui copil. Starea de sănătate a familiei este bună, soții nu au fost înregistrați cu boli cronice sau neuropsihice. Deşi erau căsătoriți de 8 ani, soții R. nu au putut avea copii, motiv pentru care au solicitat atestatul de familie aptă să adopte. După ce a trecut termenul prevăzut de lege cu privire la încredințarea în vederea adopției, familia a primit avizul favorabil încuviințării adopției. Dezvoltarea fizică şi psihică a copilului a avut o evoluție foarte bună. La vârsta de 1 an şi 10 luni, merge bine în picioare, rosteşte cuvinte şi indică cu mâna obiectele. Copilul este foarte bine dezvoltat (este clinic sănătos) ataşat de familia R. şi de rudele acestora. Este un copil sociabil.

Copilul este foarte iubit de familia adoptivă şi de familia extinsă a acestuia

În cazul acestui copil adopția s-a dovedit o soluție optimă pentru protejarea drepturilor copilului.



5.6. Evoluția procesului de adopție în instituțiile de protecție a copilului din județul Alba



Centrele de Plasament sunt instituții de stat care asigură ocrotirea şi educația copilului privat s-au dezavantajat de familie, a copilului cu părinți decăzuți din drepturile părinteşti, puşi dub interdicție, dispăruți sau declarați morți, a copilului deficient căruia familia nu-i poate asigura condiții de creştere şi educație, copilului pentru care familia reprezintă un pericol pentru dezvoltarea lui fizică şi morală.

Aceste instituții soluționează suplinirea familiei devenind familie substitut prin preluarea obligațiilor familiilor de proveniență.



5.7. Sugestii şi propuneri

Este unanim acceptată ideea conform căreia transferarea copiilor din instituțiile de ocrotire într-un mediu favorabil, care să le asigure îngrijirea fizică şi psihică necesară duce la accelerarea creşterii şi la atingerea normelor de vârstă.

Propuneri ce vizează succesul adopției:

- observarea de către asistenții sociali a evoluției dezvoltării copilului şi adaptării lui în mediul adoptiv timp mai îndelungat, pentru a putea prevenii apariția diverselor probleme;

- informarea părinților adoptivi cu privire la dificultățile legate de creşterea şi educarea copilului, dificultăți specifice fiecărui stadiu de dezvoltare a lor;

- pentru a facilita exprimarea deschisă a problemelor cu care părinții adoptivi se confruntă sunt necesare:

· promovarea unei relații deschise dintre asistenții sociali şi părinți adoptivi care să încurajaze comunicarea acestora din urmă;

· să se organizeze întâlniri de grup la care să participe mai multe familii adoptive şi în cadrul cărora fiecare să-şi poată exprima liber, problemele cu care se confruntă, şi să poată afla despre dificultățile celorlalte familii adoptive în creşterea şi educarea copiilor adoptați. Aceste întâlniri de grup pot fi un exercițiu de comunicare pentru fiecare, un ajutor atât pentru sine, cât şi pentru celălalt în găsirea soluțiilor optime pentru depăşirea dificultăților.

- asistentul social trebuie să contribuie la diminuarea sentimentului de teamă că adevărații părinți ai copilului l-ar putea lua pe acesta înapoi, sentiment prezent la părinții adoptivi;

- sprijin acordat de asistentul social părinților adoptivi pentru înțelegerea necesității de a comunica copilului la momentul potrivit, despre adopția sa şi despre părinții săi naturali, asistentul social poate să ajute în găsirea modalităților prin care se poate vorbii copilului despre adopție în funcție de vârsta acestuia.

Propuneri privind creşterea numărului de adopții naționale

În prezent mediatizarea copiilor abandonați este făcută greşit sau cu rea voință, deoarece se scot în evidență doar aspectele negative. În viitor este necesar ca mediatizarea copiilor eligibili pentru adopție să se realizeze în mod corect, să se bazeze pe realitate, să fie prezentate şi lucrurile plăcute legate de aceşti copii, calitățile acestora precum şi faptul că există numeroşi copii care au nevoie strigentă de o familie.

Serviciile Specializate pentru Protecția Copilului ar trebui să deruleze programe care să implice membrii comunității în problemele copiilor aflați în dificultate, în problemele copiilor abandonați în special. Prin aceste programe oamenii iau contact direct cu aceşti copii, astfel ei pot fi influențați pozitiv în decizia de a adopta un copil.

În România, familiile doritoare să adopte acceptă doar copii de vârstă mică, sănătoşi, normal dezvoltați fizic şi psihic, care nu prezintă probleme şi care nu provin din familiile de romi. Astfel de copii sunt însă puțini în cadrul populației de copii internați în instituțiile de ocrotire, copiii de aici prezentând diverse tare în dezvoltare tocmai din cauza mediului instituționalizant. Această mentalitate trebuie schimbată. Este necesar ca familiile doritoare să adopte, să accepte şi altfel de copii (cu probleme), dezvoltarea ulterioară a acestora în mediul familial fiind foarte bună, copiii făcând progrese remarcabile.

Deşi începând cu anul 1991 numărul de adopții naționale a crescut comparativ cu anii dinainte de 1989, au existat plângeri în legătură cu birocrația în procesul adopției, fapt care descurajează pe mulți posibili adoptatori. Astfel procesul de adopție ar trebui simplificat.

Este nevoie de o politică activă, coerentă de promovare a adopției naționale.