Mergeam pe stradă așa cum se merge de obicei pe strdă: îngândurat, cu mâinile adânc îngropate în buzunare, molfăind-lucru care enervează îngrozitor- chewing-gum-ul tipic american. Nu-mi păsa de nimeni și de nimic, simplul act al mersului îmi pare a fi o experiență profund religioasă, o rugă adresată tăcerii și liniștii interioare.
Merg pe stradă de parcă m-aș ruga, așa sunt eu, așa ar trebui să fim cu toții, când avem norocul de a nu poseda roți.
Pe același trotuar, cu puțin înaintea mea, erau doi puști, doi copii. Nu i-aș fi băgat în seamă dacă nu aș fi fost gata să mă împiedic de unul dintre ei care s-a oprit brusc. Am rămas tâmp!
Copilul se oprise brusc pentru că văzuse pe jos o banală bucată de LEMN. Fascinat, extaziat, fericit, mândru s-a întors spre celălalt- având bucata aceea de lemn în mână- și i-a spus:
-Da' să vezi ce camion fac eu din asta .Îi fac două găuri, îi pun două roți și-mi iese un camion grozav.

Lucrul ăsta m-a bântuit și mă bântuie în continuare. Mă simt vinovat, îngrozitor de vinovat!
Am ajuns atât de orb încât să nu văd că aceea nu e o bucată de lemn, ci un camion? Am ajuns atât de orb încât să nu văd că acela nu e
un băț, ci o mitralieră bestială? Am ajuns atât de orb încât să-mi pierd vremea examinând picioarele femeii aceleia, când aș putea să-mi fac niște hățuri faine din părul ei?
Ce-a pățit copilul din mine? Ce-au pățit copiii din noi toți?
Măcar o dată pe săptămână să încercăm să nu mergem pe stradă rugându-ne ca oameni, să mergem rugându-ne ca niște copii!
Vă rog, să facem lucrul acesta!
Însă, nu uitați!
Camion, mitralieră, hățuri........