Era intuneric.. Nu numai cand am intrat in casa. Si imi era frica sa aprind lumina. Ma temeam ca m-as putea vedea in oglinda.. si as putea vedea ce am devenit. Mi-a ajuns cat m-am ferit in lift ca sa nu-mi vad reflexia - si sa nu vad demonul din spatele meu. Iubesc intunericul. In el ma gasesc cel mai bine. Si linistea totala in care aud bataile inimii; si tiuitul constant din urechi. As vrea sa pot canta, si sa cante si lumea o data cu mine, si sa cant despre destinatia noastra, despre continuitate, despre final. Mereu exista un final, o terminare. Cateodata fericita. Mai des, nu. Insa mereu ma vad stand intr-un colt al unei minti atat de incetosate si intunecate a unui om pe care-l cunosteam o data, dar acum nu-l mai regasesc cand ma uit in oglinda... Si mereu zbier, sperand sa ma aud, insa sunetul care-mi iese din gat nu este facut de mine. Este un zgomot oribil care imi face pielea de gaina si imi ascute simturile, creand o stare generala de panica. Si mereu soaptele vegheaza asupra fiecarei miscari a atatora milioane si milioane de oameni, in viata sau nu... Si oceanul infinit si rece al eternitatii ne asteapta, sta in fata noastra, dar noi nu stim sa navigam prin el si stam prinsi in furtuna temporalitatii, care ne va scufunda, intr-un sfarsit. Terifiant este norul care intuneca gandirea nocturna si luna amara care incerca sa ne lumineze ideile proaspat coapte in cuptorul sufletului. Si incerc mereu sa sparg inchisoarea de sticla fragila care ma inconjoara si imi limiteaza orice cale de iesire sau orice speranta de mantuire pe care le-ar putea nutri vastul desert care se intinde pe intreaga gradina a mintii mele ofilite. Si mereu sper.. speranta este salvarea suprema, la care incerc mereu sa revin, si careia ii sacrific atatea cuvinte scrise cu sangele mintii mele intoxicate de nesiguranta si singuratate. Si poate ca toata aceasta insiratura de cuvinte nu are nici un sens pentru mintea ta intrebatoare si cercetatoare, dar atunci cand vei putea citi si interpreta cu sufletul, vei intelege durerea care ma sfasie si rana sapata atat de adanc in spiritul meu singuratic care inca mai bate campiile elizee in cautarea adevarului suprem al vietii si in moarte, si din vastul desert pustiu al eternitatii.

Cel putin astazi n-am murit. Nu inca...

sau?....

candva, iarna