Undeva într-un capăt de lume trăia un moșneag. Barba, parcă mai albă decât Calea Lactee, îi trăda amintirile. Fiecare fir din barba asta purta cu el o legendă, o poveste, o inimă frântă de neîmplinire, împletindu-se a fi tovărășia bătrânului.

Într-o zi în care soarele îndrăznise să sfideze tristețea cerului, mi-am luat ceva de-ale gurii și am pornit a scârțăi zăpada spre poiana străjuită de brazi, în care se afla cabana moșneagului. Se împlinea un an, bătut pe muchie, de când nu îl mai văzusem, de când nu mai gustasem aerul din munții lui. Cam lungă așteptarea, dar căzusem la invoiala să merg la el doar atunci când mă va chema...nu mi-a spus niciodată cum o va face, dar în dimineața aceea, după lungă vreme, am simțit mirosul iernii lui. Și n-am zabovit prea mult pe gânduri.

Trei ceasuri mi-am căutat drum printre crengi îmbătrânite de lacrima cerului de iarnă. Nu luam în seama nici bocancii grei, nici frigul ce îmi pătrundea încet-încet prin mănuși. Îmi era gândul doar la cana de lapte fierbinte ce-o știam așteptându-mă.
Adâncită în gânduri nu l-am observat...ghemotoc de blană mai alb decât zăpada, boticul roz și ici colo o pată neagra. Nu era mai mare decât acum un an...nu cu mult...mă scuzați...Zuluf, câinele bunicului (oare câți Zulufi o fi crescut bunicul...nimeni nu le mai știe numărul!).

Iată și leagănul copilăriei mele...așa cum îl știam...coșul mereu îmbrobodit de un fular gros-gros de fum, bunicul la geam...și cana de lapte. Bunica trebăluia undeva prin casă, bolborosind de căte ori dadea peste cărțile și notițele bunicului, pe care nu avea voie să le mute de la locul lor.

M-am scuturat de zăpadă și de griji...pătrudeam într-o altă lume. Îmi lipsise lumea asta. Oare de ce bunicul nu mă chemase până atunci? Doar pe bunica o vedeam în fiecare lună...venea cu plăcinte și scrisori de la bunicul.

Să nu vă închipuiți că am sărit unul în brațele celuilalt...nu...am baut cana de lapte fierbite în tăcere, așteptând verdictul... Mă chemase, știam eu, aveam de stat la sfat. Bunica trecu pe lângă mine, îmi sărută creștetul și îmi strânse delicat umerii. Se ducea să îmi pregătească camera, chiar dacă până la ora de culcare mai era mult.

Eu și bunicul ne-am retras in birou...așa îi plăcea să numească podul pe care îl aranjase cu atâta pricepere. Zuluf adormise pe picioarele mele și noi continuam să depănam amintiri. Acolo, mai aproape de cer ca în nici un alt loc pe lumea asta...am înțeles...mi-au dat lacrimile și am tăcut... Undeva în sufletul meu se dădea o luptă crâncenă...de ce...de ce tocmai acum?

***
În zori totul era atât de alb și atât de liniștit. Cerul cedase rugăminții soarelui. Doar gerul mai înțepa orabjii...și îngheța lacrimile din ochii tuturor...






9 decembrie 2003