Ca din tăcere se aprinde o candelă cu gânduri bune.
Du-te de te clatină, într-o râna stai,
nu te apropia de cele margini să nu cazi,
nici de pripas nu rămâne,
fă dar ai grijă ce faci, iar despre lucrurile cele de taină nici nu gândi.
Și mai taci!
Doar taci peste toată grăbirea.
Undeva, departe de cele câteva năzuințe permanente și fără de răspuns,
mai la îndemâna unor fapte decât ale altora,
câteva angoase rebele plimbându-mi-se prin viață.
Într-un fel doar o viață de om.
Dar mai mult decât atât.
Cu puțin.
Cu ceva.
Și mai altfel. Întrucâtva.
Se spun lucruri folosindu-se cuvinte.
Se desenează aripi cu un falnic rest de creion chimic, simbolul perenității.
Se întâmplă miracole cărora alții le sunt martori în locul meu,
iar despre minunea ce mi se va întampla mie se vorbește deja la timpul trecut.
Și numai pe ascuns, n-am reușit să aflu nimic.
Cât îți poți aduce aminte dintr-o viață de om?
Fără îndoială puțin.
Mai nimic, aș zice, și cât se poate de inexact.
Ce de amintiri mă bântuie dar câte-aș mai fi avut de avut!
Mult prea grabită trecere e-n amintirea mea!
Mi se consumă delirul neluat în seamă când iată,
s-a deschis ochiul acela fierbinte - al tău - și mi s-au risipit toate senzațiile.
Mă furnică palma undeva între linia vieții și-a disperării.
Palma stângă, firește.
Să fie o boală?
Să fie un semn?
Să fii tu care îmi ciugulești stăruitor din palmă ca să pot uita, ierta, plânge?
Tu care m-ai înconjurat, mă sufoci și mă placi?
E ca într-o durere care trece fără să însemne ceva.
Sau ca într-un noroc mic și chior care nu reușește, de fapt, să fie de vreun ajutor.
Pare că una-i una și alta-i alta.
Dar numai la prima vedere.
Căci...
...care noroc nu-i durere?