Sunt momente și spații când simțim că ne curățăm de faptele noastre.
Dar cine și când ne curăță de cuvintele rostite ?
Am încercat să deschid temătoare, dulapul numit “cuvinte”.
Nerăbdătoare, cuvintele au început s-o ia la vale.

Cuvinte transpirate, spuse la ore de noapte
Cuvinte pereche, numai bune de spus la ureche
Cuvinte calde, mângâiate de șoapte
Unele cam pătate, rușinate de fapte
Altele cam tocite, spuse și neauzite
Cuvinte nespuse, cuprinse de umbre
Cuvinte zidite, emanând răni fruste
Cuvinte ardente, ce mă frig la degete
Unele prea cochete dar fără pereche
Altele irespirabile, împovărate si dezagreabile
Cuvinte deșarte, bine împachetate
Cuvinte blazate, cu fundită la spate
Cuvinte înlăcrimate, de vreme uscate
Unele împrumutate, ușor periate
Altele prefăcute, ridate și slute.
Cuvinte tâlhărite, cu săgeți înfipte
Cuvinte colțuroase, rănind cand sunt scoase
Cuvinte poroase, absorbind ore toarse...

Cineva mă strigă pe nume, apoi pe prenume.
Brusc, o aud poreclindu-mă:
Þuguiatoooooooo, unde ți-e gândul ?
Tresar, și-mi dau seama
Că eram aproape de vama
Cu absolutul ceresc
Și-ncerc să mă trezesc.
Adun în grabă cuvintele de la uscat
Le iau la împachetat
Le perii ușor, unele chiar mă dor
Și răspund c-un oftat:
Interesant, mai aveam puțin și plecam în neant !
Dar cuminte cum mă știu,
Îmi iau primăvara-n cap
Și promit să nu mai deschid vreun dulap.

Mai bine-aș chema un cal să-mi pască.


Cuvintele frumoase și urâte nu sunt chiar atât de ușor de separat așa cum am fost învățați. Limita dintre ele e imperceptibilă.
Cuvintele ne împovărează, atârnând de gât ca o piatra, fără ca cineva din exterior să ne poată ușura suferința.

01.04.2004