agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-05 | [This text should be read in romana] |
Sunt bolnava, stiu. Dar mi-am dat seama si de ce. Vedeau ei ca ceva nu e in ordine, dar nimeni nu-mi stiuse pune un diagnostic.
Iar organismul, cum au demonstrat americanii, poseda un sistem imunitar care este de cele mai multe ori declansat fara sa stim. La fel si organismul meu. Astfel, simtea ca omuletul ce il poarta sufera. A elaborat singur un proiect pe care l-a pus in practica. PROIECTUL DE FORMARE A UNUI INDIFERENT SI INSENSIBIL OMULET Inginer sef: subconstientul omuletului Inceput la data: ianuarie 2003 Final planificat: 1 ianuarie 2004 Scopul exact: dessufletirea omuletului Metode: 1. impulsuri multiple si repetate catre creierul subiectului continand mesajul de a citi filozofii cei mai nihilisti; 2. deschiderea brutala a ochilor subiectului pentru a-I trimite in retina orice defect al aproapelui, pentru a i se dezvolta spiritul critic, pentru a vedea toata prostia si negreala celorlalti; 3. distrugerea simtului artistic, al frumosului si sensibilului; 4. organizarea conspiratiei neuronilor ce vor comanda producerea serotoninei si adrenalinei numai la auzul expresiei brute a abisului, a muzicii dure, metalice Toate astea pentru a starni subiectului o dorinta de vandalism care neutralizandu-se cu iubirea efervescenta ce a precedat-o sa nasca un omulet prea indiferent. Eu eram inconstienta, nu vedeam schimbari si nu intelegeam de ce cate unul se gasea sa-mi spuna ca m-am defectat. Era greu sa-mi insusesc ācalitatileā propuse de samburele meu. Totusi, ascultatoare, incepusem sa caut ganduri brutale, defecte, oameni innegurati. Dar aceasta tendinta cumulata cu boala ce declansase toata tevatura m-a transformat in ceea ce intr-un concurs al imbinarilor nereusite si absurde ar fi intrecut cu siguranta o struto-camila. Astfel imi inventam motivatii traznite pentru infaptuitorii de gesturi nebune, violente, sadice, prostesti, infumurate sau egoiste. Oferindu-mi explicatii pline de intelegere la adresa lor eram pe cale sa cred in superioritatea sufletelor vulgare, aspre, fardate in fata sufletelor candide sensibile si tandre. Uneori le-am jignit pe acestea albe sau le-am aruncat un bolovan pe o zi din existenta. Probabil insa, neobisnuit cu astfel de probleme excesiv de nemateriale, organismul nu a putut reactiona decat prea tarziu, abia cand simptomele aproape ca strigau numele bolii: iubire de oameni. Tot ceea ce face parte din mine, dar nu pot sa constientizez, acest tot care intre timp luase aceste masuri extreme si ma adusesera in starea asta absurda, a fost bulversat, descumpanit insa intr-o clipa de neatentie. Apoi si-a pierdut toata increderea si vointa de face din mine o oarba si o indiferenta. Fara drept de apel, m-a numit: pierduta. Doua ore au fost cele in care mi s-a consolidat fiinta si viitorul meu de acaparatoare de suflete. Calatoream, cand sa se implineasca aproape trei luni de cand termenul proiectului mai sus amintit expirase, singura pe un culoar al unui personal dinspre Bucuresti spre Ploiesti. O lasasem pe mama in capitala ,in cladirea cu mult alb inauntru, ca sa pot dormi la bunica ori la o prietene veche din Ploiesti. Exact cu un an in urma bunicul a stat. Exact in momentele in care mama il punea in cutie eu radeam, batjocoream lumea, iar noaptea ma izolam si uitam ca eu nu parasisem Valcea impreuna cu parintii mei ca sa vad o bunica jalnica. Ciudat, ma gandeam la astea acum, pentru prima oara de cand intrasem in jocul nepasarii, si ma durea. Ma durea extraordinar, exact ca in vremurile bune. Si imi era frica. De aceea, imi dorem ca - desi drumul nu dureaza mai mult de o jumatate de ora ā la final sa am acea binevenita stare de oboseala, vajait in urechi, dureri de cap si articulatii dureroase. Stateam in curent, cu capul pe fereastra, fara sa-mi amintesc vreo promisiune facut in privinta calatoriei mamei. Langa mine vreo sase tineri radeau si se simteau bine. Nu lipseau in acest cadru nici cuplul care reprezinta pentru restul grupului un āmodelā. Erau liberi si isi faceau rau fumand, band, stand ca si mine in curentul care imi intepa o ureche. Dar aveau o privire matura, chiar blanda. Ba chiar de viitori parinti capabili sa ofere protectie si atentie, avand in vedere ca ivindu-se doua fetite de trei-patru ani impreuna cu mama cu riduri vesele au facut loc de trecere respectuos , cu un zambet de 40 de grade si solidar. Si m-a cuprins in acest decor simplu , normal o mila si o intelegere pentru fiecare batranel cu cap lucios pe care nu il vedeam in nici un fel dezgustator, am ascultat-o fara nici o privire intunecata pe femeia grasa care mi s-a adresat ca unui copil obraznic spunandu-mi sa inchid ferestra si nu am avut nici o repulsie cand trei femei in fata mea coborau melceste din tren la oprire. Si era atata lumina, desi nu era prea cald. Si tramvaiul pe care l-am luat era plin; un barbat in varsta s-a sprijinit de mine la o statie, iar eu nu m-am incruntat. Si nu stiu cat am mers. Am coborat unde copiii se jucau pe iarba pe care pentru intaia oara in primavara asta am aratat-o sufletului meu. Am stat mult timp acolo si nu mai stiam ca saptamana ce urma trebuia sa ma intorc la Valcea, sa sfarsesc si ultimele patru-cinci zile de scoala inaintea vacantei de Paste. Am uitat ca hotarasem cu mai putin de 48 de ore in urma sa nu mai vorbesc, ca existau indivizi care nu aveau nici o placere in a a crea dealuri molatice in coltul buzelor, ca zilnic cate un colocuitor al orasului natal obisnuia sa insinueze ca nu as fi in regula, ca eram o adolescenta vazuta de parinti cu scepticism si angoasa. Si in starea in care eram, m-am indragostit, ca alta data, de un chip. De un simplu chip bland, in trecere, pe care stiu ca nu o sa-l mai vad nicicand - cel putin nu la fel de frumos ca in acel moment - dar care mi-a amintit de mine. Nu ma voi mai impotrivi. Uneori imi va fi greu, dar nu ma mai opun iubirii. Il cautasem pe unul ca Cioran ca sa ma faca indiferenta si tot el imi vine acum in minte, cand am ajuns la polul opus. Bineinteles, subiectivismul meu reuseste, ca de obicei, sa gaseasca folosind aceleasi date motivatii pentru lucruri total diferite, in functie de stare si de imprejurare. Putem gasi motive frumoase si credibile pentru orice. Asa si eu folosesc vorbele ganditorului roman trait in Franta si ajuns pe āCulmile disperariiā pentru a-mi justifica gandul si purtarea ce mi le simt atat de proprii acum: āDin moment ce prin renuntare si singuratate nu castig eternitatea, ci mor absolut ca toti ceilalti, de ce sa dispretuiesc placerea si entuziasmul, de ce sa numesc calea mea adevarata?ā Prin urmare de ce sa ma neg? M-am intors! Si nu regret nimic, pentru ca āIndreptarul patimasā al ādisperatuluiā - pe care stiu ca il iubesc - ma linisteste: āA nu lua un leac fara otrava si viceversa. In felul asta nimic nu iti scapa din putinul de a fiā. In curand voi gasi pe cineva pe care intai sa admir - inainte de a ma face simtita - de care sa ma indragostesc, pe care apoi sa il descopar, apoi sa vreau sa il inteleg, in timp ce imi e teama. Apoi teama dispare, dar deja il voi iubi. Apoi il voi rani pentru ca nu stie ca el deja este in mine si nu va sti de ce āflirtezā deja cu un altul. Nu va sti decat poate tarziu ca il iubeam deja. Imi place sa iubesc un om uneori pentru un simplu gest ori o stare infatisata nemascat, o vorba noua ce o simt indisolubila de cel ce i-a dat viata in acel anume moment, un clipit care imi gadila imaginatia, un gand fara pete. E o tendinta organica de a iubi oamnii pentru ca sunt. Dragostea mea evolueaza prea repede si uneori imi pare rau ca nu pot ramane indragostita mai mult de cateva zile decat daca imi impun sa ocolesc pe acela.Imi pare rau pentru ca imi place sa cred in misterul perpetuu al individului. Imi place sa fiu indragostita pentru ca atunci sunt bucuroasa si indraznesc sa fiu buna ā paradoxal(?) - cu ceilalti. Cred ca sta se datoreaza simplei idei ca un nou venit- fie ca are un raset moale, un pas plutitor sau are o tristete care e numai a lui- ma face sa sper ca mai sunt milioane de OAMENI a caror simpla intalnire, privire sau dragoste ne minte, cu atata arta si convingere - pe mine si pe cei care suntem dependenti de pacaleli uriase, pe noi cei ce nu suntem atat de curajosi ca ganditorii care desi vad neantul nu se pierd si nu au nevoie de un zaharel cu care sa traga viata dupa ei-ca lumea nu e moarta, ci e chiar suava si... aici. Si poate chiar toti sunt morti, dar atunci inima mea e cimitir. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy