Nu îmi place în mod deosebit să ies la sfârșit de săptămână în centru (cum se vede de aici, de la perferie), dar duminică m-am încumetat și am făcut-o. Mi-am luat jumătatea și am pornit spre Back Stage. Aveam inima destul de îndoită, sinceră să fiu. Mă întrebam dacă ideea de transforma semnăturile știute de pe site în chipuri, e tocmai bună. Adică, dacă îmi place fața cuiva o să citesc cu predilecție textele aceluia sau am să mă abțin de la comentarii nefavorabile fiindcă mi-e simpatic? Sau invers, dacă nu-mi plac apucăturile lui X, voi asocia acea imagine cu textele? Rețeta mi se putea aplica și mie. Etc. Ați prins ideea.
Deși nu îmi reușește prea des, de această dată am fost punctuală. 4 adică 16 fix, chiar fără câteva minute. Eu ziceam că la acea oră, treaba-i gata să fie pornită sau, dacă nu, cineva ne va cere o mână de ajutor. Nici, nici. Se mișcau scaune de zor. Lumea se strângea, lumea se recunoștea, lumea se pupa. Nici nu știu când a devenit masa noastră un fel de oază. În față, un grup de inițiați care se pregăteau să urce pe scenă sau să ia notițe, în spate o gașcă compactă își povestea ce a mai făcut în ultima vreme. Mă simțeam ca o intrusă, aproape ca o infractoare.
Am avut grijă să tai volumul soneriei de la mobil și l-am somat și pe „al meu” să facă la fel. Se pare că fusesem singurii. Telefoanele țârăiau din toate părțile, chiar și după ce startul fusese dat. Din prima repriză de recitare n-am priceput mare lucru. Scaunele continuau să fie târșâite, conversația din spate lua amploare și, colac peste pupăză, o țeavă începuse să uruie. Nu eram prea impresionată nici de repriza muzicală de deschidere. Chiara mi se părea banală, iar trompeta ușor stridentă. Combinația, oricum nereușită. Mă amuzam privind domnișoare în rochii prea subțiri, fâțâindu-se ca să se facă remarcate. Priveam cu detașare vaga notă de narcisism care-i învăluia pe poeții de pe scenă și nu numai.
Bine, bine, o să-mi spuneți, dar de ce ne spui toate astea? Dacă nu voiai să mergi, de ce te-ai dus, dacă nu ți-a plăcut de ce ai rămas și, în fond, cine ești tu, femeie nebună, ca să ne judeci?
Cam atunci a picat amicul meu. Cam zgubilitic. Îi place să se dea în spectacol. De data asta cred că voia doar să mă încurajeze pe mine. S-a urcat pe scenă și mi-a făcut harcea-parcea două poezii. Da, așa m-am regăsit. La marginea cabotinismului și a narcisismului, am scăpat de detașarea ironică cu care nu puteam să fiu acolo.
Nu știu când sau cum m-am urcat pe scenă. Știu doar că acolo mi se uscase gâtul și credeam că am să leșin. Am recitat cu microfonul tremurând. Simțeam zâmbetele din sală la atâta emoție aparent nejustificată. Când am coborât, mă simțeam eliberată într-un sens aproape terapeutic și vedeam altfel totul. Lumina era caldă. Misha cânta minunat, mă impresionase până la lacrimi. Nu mă mai deranjau conversații, scaune, telefoane. În fond, fiecare e liber să facă ce vrea și Back Stage-ul de duminică asta trebuie să fie: un spațiu liber în care fiecare spune ce vrea pe limba sa, fie ea o rochie fluturândă sau o trompetă ușor stridentă. Cât despre narcisism, cine nu îl are? Poeților chiar le stă bine. Și chiar dacă nu te aude nimeni când reciți, nu contează. Te auzi tu și poate reușești să te înțelegi un pic mai mult. Poate și pe cei din jur.