Erai necunoscuta. Lumea imensa trecea zi de zi prin
fata ochilor raspandind imagini , parfumuri , atingeri
intamplatoare, cateva anotimpuri personale vaduvite de
frig ori soare. Cat de deaprte as fi privit ,
inaltimile se aglomerau intr-o simpla impresie prinsa
in atributele firescului. Nimic nu stralucea , nimic
nu varsa primavara in vene si in priviri , nimic nu
apasa inima cum apasa un fior straniu o constiinta
limpede.
Continuam sa privesc. Zilele inaltau oameni ori
incovoiau spinarile , schimbau ideologii , ruinau
puteri si ridicau alte puteri , pietrele se desfaceau
in nisip , gheturile se topeau si se urcau spre cer,
pasarile paraseau inatimile azurului pentru morminte
de frunze. Am iubit mereu putinele momente cand imi
impodobeam gandurile cu asemenea observatii. Sa vezi
prefacerea lumii perpetuu si sa simti ca acest fenomen
se petrece aievea in fiinta ta... anotimp al
celulelor.
Erai necunoscuta. Timpul tau se oprise. Tot ce stiam
despre tine era o amintire mai veche decat clipa in
care am stiut ca existi. A fi pentru a fi. Catre tine
se vor stinge o multime de gesturi si cuvinte , o
istorie personala care se destrama pe firul unui delir
acceptat. Chipul l-am uitat. Plecai deseori insa lasai
un iz de revedere in jurul lucrurilor atinse cat sa-mi
dau seama ca pentru frumusetea ta nimic nu e prea
mult. Mai tarziu am inteles ca ideile de sete de
puritate care imi furau vitalitatea sunt putinele
lupte ale vietii pentru dovedirea putinelor sensuri.
Erai neconoscuta. Prea departe pentru a scrijeli un
semn, prea slab ca sa te numesc, prea lipsit de
cuvinte ca sa te descriu, prea linistit pentru a-ti
simti chemarile. Straniu ... tacerile te aduceau pe
buze, dupa pleoape erai intru totul, ratacirile iti
dadeau un sens mai pronuntat decat luminile si lutul
pe care il simteam uneori in palme.
Totusi ai ramas neconoscuta.