Nopți fără somn și fără vise. Nopți chinuite de amintirea altor nopți albastre pline de dragoste albastră, până la adormirea din zori... Zile palide, monotone, lipsite de sens. Ore târându-se, scurgându-se pe lângă creieri, pe lângă suflet, pe lângă oase, între două binefăcătoare apeluri telefonice.

Ai reușit, dragul meu drag, să mă faci să trec prin focurile purgatoriului, m-ai adus la porțile raiului. Te-am iubit înger și demon, te iubesc pe tine, tot, tu.

Mi, cine ești tu? Eu cine mai sunt? Mă înspăimântă că nu mai dau de mine, nu mai știu cine sunt și nu mă pot reconstitui cu nici un chip. E ca și cum mi-ai fi arătat o figurină, ai tăiat-o în fărâme, ai zăpăcit zdrențele și acum mă lași singură să le adun și să așez frânturile în ordinea lor firească. Sigur nu ai ascuns nimic, așa, ca să te amuzi pe seama mea, să mă vezi desperată, înnebunită de atâta căutare?