[…]Imi aduc aminte perfect acele zile in care, rascolind printre rafturile de carti pentru a mai lua o gura de ceva doctrina, am descoperit cateva randuri intitulate generic “Legile lui Murphi”. Primul pas pe care urma sa-l fac imediat imi creea o stare de amuzament si curiozitate puerila. Mai tarziu, s-a dovedit ca o parte din acele randuri - mai exact “Legea compensatiei” - avea sa-mi devina laitmotivul urmatorilor ani. Experientele si observatiile ce au urmat au incercat fara putinta sa-mi mai taie din avantul care ma domina. Incercari au fost destule. Uite, devenind deja un impatimit al acestei legi si gandindu-ma ca as putea evita macar o parte din agresivitatea pubera (specifica oricarui tanar, de altfel) imi tapasem pe unul din peretii camerei cateva cuvinte, acum celebre, ale lui Nichita Stanescu: “Tacerea mea aude nenascutii caini pe nenascutii oameni cum ii latra…”. Hamm!… Ma gandeam ca daca voi vedea aceste randuri in fiecare zi, ma va ajuta negresit sa defulez eventuale trairi intrinseci datorate problemelor mai mult sau mai putin cotidiene. Cu asta am reusit. In schimb, cu partea “corasoniana” mi-a fost mult mai greu – daca nu cumva chiar imposibil… E si normal. Pai cum as fi putut sa-mi imaginez la varsta aia ca voi trai inca de pe atunci cu o singura femeie…?! Au urmat alti cativa ani in care am facut abstractie de tot ce a insemnat aceasta lege. Asta pentru ca totul devenise atat de anost, fad, fara pic de culoare, fara strop de gust. Prea multe limite. Incepusem sa ma ghidez dupa o alta idee: “Ceea ce nu ne ucide, ne intareste.”(Nietzsche Friedrich). Au urmat ani de dezmat pe toate planurile. Incepusem sa ma joc cu viata. Vroiam sa-i spun si sa-i demonstrez ca sunt mai tare decat destinul pe care se chinuie ea sa mi-l bage pe gat; ca pot face exact ceea ce vreau. Partea mai putin buna e ca ajunsesem mult prea departe. Poate ca, de teama de a nu ma prinde undeva la inghesuiala incercam sa ii joc feste inainte de a se prinde ea. Pacat, insa, pentru ca de multe ori nu a fost nevoie. Oricum, eram fericit pentru ca suferintei puteam sa-i rad in fata. Si totusi, am avut momente in care ma intrebam daca e bine ceea ce fac, daca n-ar fi bine sa ma mai gandesc –macar si sporadic- la acea “lege a compensatiei” si daca nu cumva va urma si vremea mea…
Acum am o iubita. O fata care mi-a ravasit toate pornirile intrinseci si care ma descoperit asa cum n-am putut sa o fac eu -sau altcineva- timp de mai bine de doua decenii. As putea sa spun (si o spun) ca de ceva vreme, ma simt ca un copil ocrotit de o femeie plina de lumina si intelepciune. Poate si pentru acest fapt am afirmat ca mi-a redat o noua viata.
Iar acum ma simt atat de bine incat, pe langa faptul ca am devenit mai mult sau mai putin egoist (din dragoste, cu siguranta) in relatia pe care o avem, am inceput din nou sa-mi aduc aminte de acea “lege a compensatiei”. Si asta pentru ca totul pare atat de frumos si parca nu am facut nimic sa merit asta. Ba, mai mult, aceeasi lege, ar fi trebuit sa tina acum partea vietii - care a alergat atata vreme dupa mine sa-mi scoata poleirile acelea false de carnaval din cap si sa-mi arate ca poate avea si ea puterea si ca nu poate fi tot timpul asa cum vrem. Acum nu-mi ramane decat sa ma intreb daca tot jocul asta de sentimente e o capcana intinsa de viata (o capcana in care oricum, ma voi duce cu capul inainte si cu zambetul pe buze); iar atunci cand voi fi in bratele ei, sa nu ma intreb cu strigate “cu ce-am gresit?!?!?!” si sa cer jutor soaptelor Nietzscheene.
Lupta continua…

7 iulie 2004
C.M.
(fragment din CONFESIUNI PESIMISTE)