Am urcat si am coborat. Apoi iarasi si iarasi intr-un sinuos dans ametitor. Gustasem bucuria de nenumarate ori pentru ca mai tarziu sa mi se fure tot ce am avut: comoara fericirii.
Melancolia ma cuprinde, parca cineva sau ceva mi-ar tot pune la incercare credinta, rabdarea, puterile... asemeni lui Iov. Dar am imvatat sa ma bucur si de sansele nenumarate care mi se dau atunci cand ma deprim ca urmare a unui lucru neplacut (nu stiu daca este termenul cel mai potrivit).
Uite, de exemplu, cand sunt suparat - nu plang vars lacrimi la propriu - ci imi astern gandurile, emotiile traite la maxim pe foaie ca niste lacrimi, fie ca urmeaza sa compun o poezie sau sa desenez ceva, profit de pe urma starii mele agitate si pe urma imi zic: "ce poezie mi-a iesit sau ce desen grozav am realizat!". Acuma sa nu credeti ca ma laud ca as fi artist sau ca scriu ca scriu poezii doar cand sunt suparat, dar eu nu las sa treaca nici o sansa pe langa mine. Vine supararea, pac o poezie, ceva... si-mi trece dupa aceea.
Imi vine tot mai des urmatoarele intrebari in minte: Oare e cineva acolo sus care da cu banu', din aceasta cauza unele lucruri sunt asa de intamplatoare? Maine ce va fi, stema sau banul?
Mai bine las sa se decida de la sine.