Fracturi umede de taifun se prăbușesc cu lacrimi de ploaie în urma pașilor mei... Mă feresc să îmi închipui că toată atmosfera din jurul meu ar plânge după măreția lui. Refuz să cred că teama cu care am privit totul din spatele ferestrei a fost nejustificată... nu vreau să cred că pot exista atâta dragoste, atâta pasiune, atât devotament în două elemente definite abstract în mintea mea. Nu vreau să îmi imaginez nimic, acum când fracturi uscate de trecut comun se prăbușesc cu urme de praf în fața pașilor mei... mă feresc să îmi amintesc că am plâns după plecarea ta. Refuz să cred că ai uitat... sau, de fapt, poate ai dreptate... a fost doar un taifun.