Știi? Nu ar trebui să te ferești de buldog… Îl lasă osul să fure, oricum i-o iluzie. Nici măcar nu ne mai face trebuință osul acela imaginar. Aievea rămân peronul de gară și-un zâmbet (poate și o mângâiere a ochilor tăi).
Ai văzut vreodată buldogi furând gări??? Mda, poate caniche-ul zâmbește arar pe ascuns. Gara rămâne acolo cu dimineața încrustată pe tabelul de sosiri. Îți amintești clipa aceea cu care ai retezat începutul meu de migrenă împrumutată? (Mă întreb de ce nu-mi mai amintesc altceva. O fi migrena sau poetul în privirea căruia coborât-am în zori.)
N-am ezitat să îți scriu, doar că, vezi, cuvintele mele se-nșiră ciudate. Și acesta este, fără îndoială, un poem mediocru închinat doar ție.
Eheee, de când gonit-am buldogul... Am rămas eu, gara și primul poem pentru.