Mi-e dor de tine, fata mea!
Nu te-am mai văzut de multă vreme și mă dor toate ungherele sufletului de atâta căutare. Caut vremea când erai tu mititică și te purtam în cârcă. Ce scumpă erai, fetița mea. Caut, dar nu mai găsesc aproape nimic. E cam întuneric pe la mine prin suflet! Cu bătrânețea asta, că tare grea mai e, abia de mai pot găsi ziua care-a trecut. Tu ești tinerică, încă, și în putere. Ai ajunge până la fereastra lui, s-o deschizi, să intre o țâră de lumină ca să mi te găsesc micuță. Da' uite că nu vii! Când veniși ultima dată? Nici nu mai știu când, e tare demult! Trăia tată-tu pe-atunci. Când veniși ultima dată, zic, nici n-am prea vorbit amândouă pentru că nu te-am priceput neam! Spuneai niște vorbe de ălea de le-ai învățat pe la școli. Erau frumoase vorbele, cred eu, da' mama nu știe carte și n-a prea priceput. Da' te-am ascultat, că tare-mi fusese dor de tine, ca ș-acu'. Tată-tu, Dumnezeu să-l ierte, pe unde-o fi, se cam mâniase. Zicea : " Of, lua-ne-ar să ne ia! N-a că-și uită fie-ta limba pe la oraș. Să mă duc după greblă?"
Io i-am zis: " Lasă fata, omule, că abia veni! O să-și aducă ea aminte, că pote chiar uită!".
Da' ai plecat iute! Poate mai vii, fetița mea, ca tare intunecate-s amintirile sufletului. Poate vii , să-mi deschizi ușa casei și fereastra sufletului; aia de dă spre răsărit, să te mai văd o dată copiliță, că p-aia dinspre apus a uitat-o deschisă viata!