si nor si praf si gand ramas in vechile dorinte, pierdut si iar gol, se regaseste pe aceeasi veche cicatrice...
ros de prea multe fiare, cum poate sufletul sa renasca?
de ce trebuie sa ne agatam atat de mult de stanci, de parca numai daca suntem legati de pietre putem sa ramanem legati si de oameni...
ce trist ca ei nu stiu ca nu avem nevoie de alceva decat sa avem pe cine ne sprijini cu privirea.
ce trist, ce gol, ce omenesc...
dar asemeni scorpionului nu putem fi altceva in afara de ceea ce suntem!
si iar ma pierd in jocuri de cuvinte, stiind ca maine voi fi asemeni lor, caci doar ei m-au nascut, asa precum si eu le-am dat voie sa se nasca in viata mea ...
aceasta nevoie nebuna de a fi om ma sufoca!
si totusi...