Tu ești cel care cunoaște, în deplinătate, acele momente. Și dacă, într-adevăr există magie, cu siguranță respiră prin zâmbetul deschis întocmai spre asemenea clipe. Cu iz, delicat și sălbatic, de culoare roșie trandafirie. Petalele sale plutesc pe-un lac de-un violet seren. Mereu în lumină. Crescând, asemeni nuferilor, pe atingeri sărutate de ape. Te transpun într-o lume ideală. Ireală. Înafara trăirilor, de plumb, ce ne trag, de obicei, atât de greu, spre pământ și țărână.
Un miez, adânc mușcat, de floarea buzelor tale. Gustul perfect. Gustul extazului. Savoarea voluptății, paradoxal și minunat, pătrunsă de albul inocenței, al desprinderii de un sine devenit impersonal.
Clipe animate de-o spontaneitate specifică efemerității lor. Dar, în același timp (netimp), urcate la rangul de amintiri ale întrupărilor Fericirii. Și ce poate fi mai frumos, mai intim, mai mângâietor, decât pomada clipelor de Fericire ?

Tu m-ai învățat că există. (Așa cum, tot tu, m-ai învățat că exist.) Dar că nu le putem ține prizoniere în închisara, incoloră și searbădă, a cotidianului, a constantului tunel al timpului. Și nici nu avem nevoie de asta. Așa cum nu aveam nevoie de o sărbătoare în fiecare zi. Sau de un soare care să strălucească neîncetat, fără să mai lase loc propriului răsărit și apusului, sau întunericului nopții… Asemenea clipe există doar pentru a ne hrăni esența, pentru a sparge monotonia zilnică, pentru a ne odihni (ori vindeca) aripile istovite de zborul zilnic prin furtuni. Sunt fluturi rari, mirifici. Diamante în inima stâncii. Fantasme fragile. Dar există ! La fel ca tu pentru mine, și eu pentru tine.
O singură clipă, din partitura noastră, i-ar putea ține piept întregii veșnicii. Iar tu mă umpli de asemenea momente. Și-mi lipsesc cuvintele pentru a le transpune în semnele, mult prea înguste și reci, ale literelor. Tu m-ai învățat să trec peste atâtea limite. Să sparg oglinzile falselor prejudecăți, ce mă chinuiau cu reflexiile lor, cuțite în inima visării. Eliberându-mă.
Dar, mai înainte de toate, m-ai învățat să fiu eu, în toate stările mele. Să încetez a mă mai simții prea puțină pentru a-mi trăi realitatea. Să nu-mi mai fie teamă sau rușine de propriile-mi senzații, impulsuri și stări. Să pun capăt dependenței de motivele venerațiilor mele, să-mi fiu de-ajuns ! Să rup lanțurile ce m-au ținut în loc atâta timp… Și, în sfârșit, să te îmbrățișez fără a fi, mai apoi, săgetată de strigoii negri ai culpei.

Am să mă hrănesc din ‘clipele noastre’ mereu… Și atunci când sunt singură voi zâmbi, gândindu-mă la tine, la noi.


~ Doar pentru tine, Mister! :) ~