cumva într-o parte, răturnată peste lacrimi, ascunsă între zi și noapte femeia aceea cu ochii de culoarea grijii străjuiește umbra durerii
nici un vis nu mai răzbate prin pîcla tăcerii întinsă pe neașteptate între ei
cîndva dintr-o parte luminoasă a memoriei lui îi răsăreau cimpii întinse întinse

când mă întoarceți pe partea stîngă simt mirosul acelei nopți de vară

ninge

știu că ai observat că ninge
ai ochi albaștri
nu ți-am reținut numele, cred că-l voi uita în fiecare zi
îți știu doar culoarea ochilor și gîndurile prelungite de-a lungul trupului pe orizontală, până la ușa albă, de-a lungul coridorului îngust , trecînd nepăsătoare pe lîngă portar, afară
acolo unde ...

odată m-a ademenit un cireș
eram copilul acela pe care l-am închis azi în această femeie;
n-o văd,
știu că există, are o mirare strînsă între pleoape
și îmi poartă copilul în vis

ninge

nu pot să te privesc acum

când mă întoarceți pe partea dreaptă văd trupul ei dezgolit
mi se face frig
mi se face de pruncul meu nenăscut și ucis

ai ochi albaștri
te voi uita în fiecare zi

o femeie se strecoară printre gîndurile noastre uscate
ea nu mai plînge
are o mirare căprui între pleoape
la capătul coridorului așteptarea hohotește nefiresc ca un clovn
ninge
de nu știu unde frigul înlocuiește zilele și nopțile cu altceva...