Mă destram în suflete fără cheie, mă aduc în povestea ta și a ta să mă despletești în fulguiri ușoare, să imi faci din trăiri amurguri și răsărituri, iar din acea rază firavă de soare ca o pasăre maiastră să mă cânți în culori de copaci îmbrăcați în misterul clipelor de singurătate. Scaldă-mă în lumina fulguirilor tale tainice, din ochii mei fă o poveste fără început care se sfârșește cu mult înainte de a începe. Ochiul orb îmi cântărește umbra în miezul zilei, așezând pe deget culorile toamnei nedefinite, pecetluite abisal în jertfa meilor pascali. Risipește-mă pe meleaguri înfășurate în verde, iar din suflet alungă-mi fulguirile roșii a unui deșert mânjit de cuvinte. Poetul când suferă scrie, iar eu nefiind poet înalț statui eternității și rugă: Ajută-mă să-nțeleg!... și adevărul să-l cunosc să nu mai zămislesc noi păsări-cuvinte! Te țin zăvorât pe tine sau pe el, pe voi toți între filele nopților și zilelor mele.