în curând va trebui să plec
către zarea neluminată
a asfințitului din mine
cu pași pierduți
de sirenă fără solzi
mă voi târî spasmodic
spre țărmul naufragiului în lacrimi
fără gust
și fără spectatori
condamnată să trăiesc
eternitatea spaimelor fără răspuns
în universul deșirat
al inspirațiilor
al expirațiilor
plămânilor
distruși de tabac
care ascultă
de ficatul
înnegrit de pastile
urlând uneori
că mai vrea
o boare de aer
din lumea frumoasă
a tuturor nu a mea