crissty80

îmbracă-se în alb încă o noapte de decembrie,
să se scuture stelele de fixativ din păr
fiindcă mai sunt de spus mii de cuvinte
surâsuri de aripi ce înmoaie
ceata unor mâini înghețate




freelancer

Portret... de Decembrie

călătoream printre sentimentele tale
cu uimirea copilului care descoperă
că zăpezile sunt fierbinți și curate
iar ninsorile au parfumul cozonacilor mamei
în prag de sărbătoare
aripi de îngeri
odihnitoare ca șoapta unui copil
înainte de a adormi

"știi că s-a dat dezlegare la îngeri?"
mi-ai spus
zâmbind cu tot sufletul
înflorit în cuvinte
mii de cuvinte bătăi de inimă
bucata amară de pâine
și paharul dulce de vin
lacrimi plânse în versuri
și zâmbete ascunse în colțul vorbelor
o inimă uriașă cât cerul
răsfrângându-și ninsoarea de îngeri
peste noi
în noi
prin noi
mai departe

iar Decembrie
nu ne mai este
de acum
niciodată iarnă




madim

Astăzi ai cunoscut invazia florilor
Ce numele ți l-au strigat
Erai într-un cerc familial – dar sufletul
Pe unde-ți umbla? Am încercat un vers
Dar nu mi-a spus nimic. AÈ™ fi dorit
O eternitate de clipe să pot cuprinde
Toate cuvintele frumoase pe care le meriți
Acum voi bea un pahar de vin de una singură
Și mă voi gândi la toate clipele
Pe care le-am petrecut alături de tine
La R.S.R –ul nostru drag și la zâmbetul de piatră al odioșilor
La rugăciunea care ai spus-o în gând
Când ai văzut că lângă ei este și o biserică
La seara ce-a rămas prin timp
Și-a devenit cu inima mea una
Acolo, într-o gară a Moldovei, TU
De acum orice cuvânt mă cuprinde cu dor
Numai în cuget știu cât mă doare
Aici, în orașul nostru din sud
Au rămas toate, o parte a dorului de tine
Atâtea gesturi, atâtea cuvinte...
Și am impresia că totul s-a spus
Că ne știm și rareori e nevoie
Să ne mai exprimăm prin cuvinte
Dar e o veșnică avalanșă de gânduri
Și-n aparenta tăcere și chiar la distanță
Se leagă mai strâns rădăcinile noastre comune
Visez cum mâinile tale îmi pipăie pleoapele
Și-o lacrimă le umezește
Din sufletul adesea prea plin
Îmi rămâne să-ți spun că inima mea te cunoaște prea bine
Așa cum ești: puternică și mlădioasă
Cu viscole încătușate, pururi iubind
Cu dulcea, cu marea ta frumusețe
Clipa ce vine, cu refluxul ei mi te-apropie
Pururi frumoasă înnobilată de timp
Þn tine au rămas toate rătăcirile în care-ai crezut
Cu febra și puritatea anilor
Sub privirile mele-nflorești, în armoniile vârstei
Pleoapele bat liniștit și le-nțeleg
Dulce-mpăcare, lumea lor dinăuntru
Nerevărsată-n cuvânt.




silisteanu

Sunt calator fara diacritice si ma las zburat intru
Decembrie a lui Mariadinspreprochipiuc Ma opresc doua
puncte si zic iar doua puncte Sa ne traiesti Marie
dinspre neamul Domnului intru BUCURIE




linea

Decembrie e cât o mare văluitoare pictată
parcă de pointiliști. Tot un punct și
un punct cu decor pictat cu vopsele umede, și
șters apoi cu nehotărâre, amestecat (suavul
decembrie).
Așa să simți, Decembrie, că sunete
și imagini ajung până la mine învăluite
în fuioare lungi, încâlcite, împărăție
de alb și ca să mă descurc, îmi cern
toate imaginile iernii pe care le port în spate,
începând cu poveștile din copilărie,
(inocentul decembrie) unde în "Crăiasa
Zăpezii" palatul de gheață leagă
țurțurii ce construiesc arcade prelungi,
apoi "Mănușa", povestea rusească
înecată în zăpadă cu totul, unde
lighioanele pădurii își găsesc odihna între cutele
împletite ale unei mănuși rătăcite
de vreun vânator îndrăgostit poate, (nobilul
decembrie), apoi poveștile fraților
Grim, unde iarna este anotimp imperial și
nostalgic, (transparentul decembrie) apoi
Tolstoi cu pildele sale, bijuterii ca zahărul

acela legat de ață șirag, pentru
fetițele cucuiete, ( verzuiul decembrie)
și în sfârșit "Accidentul" lui Mihail
Sebastian, în care o iubire se leagă și alta
se dezleagă lăsând în urmă pe zapadă
imprimate cuvinte magice, închise definitiv într-un
munte, la poalele căruia, de Crăciun,
Biserica Neagră își etalează
gotic,concertele de orgă... (aprigul miez de
decembrie)
Norii de seară adună cerul în șapte,
fiecare cu albastrul lui:
nobilul, suavul, inocentul, transparentul, verzuiul,
aprigul iar sus dincolo de Lună, albastrul cel
mai nobil, puțin cărunt, totodată
discret și adânc, cât toată lumea
văluitoare și toate poveștile mele la
un loc...
(MARIA-decembrie).




azrail

iarnă pribeagă
desfă cojocul
cu fulgi la noi
în ogradă
te fă Mariei
cerdac de fericire




mi'raj

într-o oarecare dimineață mi-am învățat inima
să-mi plouă ninsoare
ceasurile strănută miez de noapte
când pe marginea unui pahar de șampanie o furnică
îmbrăcată de bal îmi povestește că în oglindă
memoria celor douăsprezece luni are lumina iluziilor de zahăr
între basm și realitate
ghicim lumii în palmele pline de vise
magia cuvintelor simple




dedal66

Miez de nucă ne frământă,
Aromind prin inelare,
Razele de prin cuptoare.
Iarna, cocă albă, sfântă,
Are lacrimi roditoare.

Pașii ei în ger ne cântă,
Ramuri împânzesc în șoapte
Ochii-i scoși din steaua sfântă
Care cerne rodii coapte.
Har dumnezeiesc alină
Inima-i ce ne-mpresoară,
Pui de aur prind lumină,
Irisi blânzi de iarnă-vară
Urcă roi de lună plină
Către noi, iară și iară...




bursucel

Acesta este un fluture
pe perdea.

În decembrie? Ai înnebunit?
E un fluture special, cu aripi colorate în mov și galben
și e aici numai pentru
Maria.


ioana

Aniversare

în decembrie
clepsidrele îngheață
cuburi în pahar




leviathan

din câmpie ies tot mai des la suprafață umbrele
devenim neliniștiți respirăm altfel
întunericul ne crește până la umeri

dacă închidem ochii în mijlocul acestui freamăt
putem jura că suntem inimi ce bat în galop
înserarea

dacă închidem ochii ne auzim anii schimbându-se
clipele prin care ne grăbim ca și cum am fi așteptați undeva

ca și cum drumul spre noi este singura liniște acceptabilă




nichita

nu mai locuiesc aici îngerii
și-au pus pălăriile și-au ieșit la autostop
mi-i amintesc pe câte o bancă
împrăștiind resturi pentru prânzul porumbeilor
cerșind foc pentru chiștoace
sfioși
împărțindu-se în șapte in poezia vârstei tale

privindu-i
vom fi bătrâni de-atâtea ezitări
ne vom lepăda coroana
și vom începe iar să fim copii

eu
eu n-am avut aripi
și n-am știut să-ți cânt decât așa




virgil

cînd se-ngîna pămîntul cu nepămîntul
paharul de sare al copilului din luna se varsă
în mare boscorodind des-cîntecul răspîntiilor
munții își desprind ghearele din carnea întunericului
își desfac aripile zăpezii
spre liniștea sigurătății luminii
apoi




alma

mai știi? în ziua aceea ploaia era ploaie și tu ne spuneai că ești decembrie el se numea dani și ea lebragia și mircea eu suprapun întotdeauna zilele îmi amintesc doar de ploaia aceea apoi te-am întrebat ție nu ți-e frig nu eu sunt născută în decembrie în anul în care zăpada era cât casa sau aceasta e prezentarea dintr-o virtualie albă

mai știi? în ziua în care ne-am întâlnit ploua tu erai decembrie ei erau eu eram și noi suntem




vexatu

Invitație la zbor

Singurul lucru pe care îl regret amarnic este un text de-al meu legat de un experiment vizual – poetic "Invitație la zbor", scris de Maria pe 8 iulie 2004 și unde, din cauza teribilismului care mă caracterizează, am spus lucruri de care astăzi îmi pare rău.

Acum privind "spre trecut cu mânie", îmi dau seama ce mare greșeală am făcut. Îmi dau seama că, cunoștințele pe care le-am dobândit nu trebuie să se asemene cu un mare magazin, fără rânduială și fără inventar. Trebuie să știu de ce am nevoie și să pot lesne să mă folosesc de ele.

Că educația morală nu trebuie să înceapă cu îmbunătățirea moravurilor, ci cu schimbarea modului de cugetare și cu formarea caracterului.

Am învățat multe de la Maria de-a lungul timpului; de exemplu, că arta nu se potrivește cu mediocritatea și că un critic de seamă trebuie să fie în mod obișnuit un om plin de candoare, care simte plăcere în a descoperi frumosul, fiind totodată inapt pentru a minți.

Îți mulțumesc, Maria, pentru că ai reușit să trezești în mine acea latură romantică, de care nu știa nimeni, nici măcar eu.

Îți urez multă sănătate, fericire și "La Mulți Ani!"




La mulți ani!