Tu n-ai știut, n-ai auzit
cum sufletul-ți striga
să nu mă pierzi,
să nu mă uiți,
chiar înainte de-a ajunge-a mă cunoaște,
chiar înainte de-a fi mîntuit
de-o ființă-asemeni ție,
în roua primului sărut
adevărat,
la fel ca pe pămînt și-n ceruri…

Cum ai pierdut o viață și-un apoi,
și un apus de soare
privit de pe-o altă stea,
o ploaie ce ți-ar fi hrănit
nescrisa fericire.

Tu n-ai știut că-n palma mea
port firul de “nu mă uita”
al dorului tău
rătăcit în ne’țelesuri,
și dacă ar fi fost să fie
flacără
din marmura de lacrimi, vie
a lunii,
să-ți fi șoptit
de soarele-i, suflet pereche,
m-ai fi citit în zorii
orișicărui zîmbet
ce ar fi răsărit
ca universul
dintr-un singur punct
îmbrățișarea noastră.

Dar n-ai știut,
nici nu vei știi,
că eu, femeie sunt din coasta ta,
și doar cu mine învăța-vei a cînta
pe veci,
în întuneric, la fel ca și-n lumină,
iubirea.