Sangele incepu iar sa-i curga din rana,
Strabateam omul memorandu-i originile
Sedeam de-a pururi sub un pom al raiului
La o icoana veche, pe o scoarta,
o candela rosie mocnea tarziu in noapte
Disparitia vaduvei patrunsese in creierul meu
La capatul timpului, vaduva se odihnea in memoria mea,
Calma, zambitoare, preschimbata in simbol
Ce poti sa-mi faci Atotputernicule?
O sa asez pe tine un cub greu, tainic
...al uitarii!
Simteam din nou ce lucru greu si necumpatat e fericirea,
M-am ridicat, putred, cuprins de uitare...
Ma zbateam intr-o angoasa axiomatica
Cu privirea tintita la imaginea streangului spiritual,
Un fior nebanuit prevestea finalul...
Duhul pierzaniei se strecurase cu o impetuozitate diabolica
soptindu-mi: viata-i eterica si funebra ca sinuciderea
unui fluture
Universul constituia,ca pentru primii oameni,
o viziune coplesitoare si compacta
Tot ce mai ramasese erau voluptatile,
care devenisera mirosuri ostile
Odata cu descompunerea cadavrului
Closetul vietii fusese parasit
...in schimbul fericirii de a nu fi.