agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-01-19 | [This text should be read in romana] |
„Această sfântă alcătuire s-a săvârșit cu ajutorul Bunului Dumnezeu, și cu cheltuiala noastră, și s-a slobozit în zilele...”
Vă imaginați, iubiți cititori, ce înseamnă „cheltuială” pentru noi, în aceste vremuri... Cât despre partea „noastră”, mă simt onorat să pot mulțumi acelor puțini colaboratori mereu anonimi, cât și mai puținilor deschizători de drumuri care m-au inspirat. „Deșteaptă-te, române!” se vrea altceva față de picătura chinezească atât de sofisticat mediatizată. Mi se pare că, în sfârșit, în Vale au început să se agite inteligențe, talente și forțe, mai ales că zeii din Olimp nu mai contenesc să chefuiască... Domnul fie cu noi! Autorul _____________________________________________________________________ Către Confrați Aș vrea un cântec de profundă jale, stăruitor ca Drumul Robilor, să fie omenesc, izbăvitor de mugetul atâtor osanale... Să fie-un cântec trăznet ce despică alienări și-orgolii cât ghețarii, ca iar s-audă caizării și țarii că noi nicicând nu am murit de frică. Un cântec vreau să ne răscoale morții, ca-n ceas decis, împătimiți, cu ei, să ne-ngropăm în temelii de stei pentru statuia sfânt-a libertății! Și cântecul acasă să ne fie atât de cald, amirosind a pâine; să fie cel de azi, nu cel de mâine, ne-am săturat de fumuri de tămâie. Să spună omenirii că suntem și vrem să veșnicim în libertate, că pentru ea noi datorăm o moarte, românii nici de asta nu se tem. Să fie-un cânt al neamurilor toate ce-și ispășesc calvarul tocmai sus, la locul răstignirii lui Isus, să se întoarne pururea din moarte... Să fie-un cânt cum încă nu s-a spus. _____________________________________________________________________ Iubite Cititorule, În „epoca de aur”, în „epoca lumină”, la fundul gropii oarbe am scormonit prin tină, ca-n sarsanaua sfântă a vechilor odoare comori s-adun, de sânge, de lacrimi și sudoare, să ți le-aduc în cale c-o încântată jale spre slava zilei noastre mereu „neepocale”... Cincizeci de ani de beznă și-atroce ciopârțire ne-au umilit de moarte, ne-au scos de tot din fire. De vină-s apusenii și, deopotrivă, rușii, și ciocoimea nouă, roșcată, trepădușii. De-aceea înțelege de ce-am visat, nepoate, o zi de re-ntregire, de sfântă libertate. Nu s-a-ndreptat cu totul coloana vertebrală și marșul libertății e încă-n șovăială, iar întregirea țării pe-o vreme am ratat-o, chiar dacă integrarea vom dobândi-o-n NATO. Eu unul, din păcate, n-apuc să mai am parte, de ceasul regăsirii în sfânta libertate... Tot ce îmi stă-n putere este această Carte! Citește-o, întregește-o și du-o mai departe! _____________________________________________________________________ Acolo, sus... Credeam c-avem o șansă de-a alege... Astfel, acest bărbat superdotat a intuit că poate-ajunge rege într-un regat ce pare destinat să fie guvernat prin făr'delege. Dar contra lui se simte-ndreptățit cel ce, jertfit în vieți anterioare, a fost de Însuși Domnul învestit să-i cârmuiască pe-alții, el, sub soare, să-l biruie pe cel neleguit. Acolo sus, e mare tulburare și vânturile toate sunt turbate: nu pot cădea rivalii la-mpăcare, iar clipele, de teamă-s agitate și viața lor odihnă nu mai are. Cum mor? De moarte bună nu prea mor... E hărăzit momentul de scadență... Bețivii-n șanț au somn odihnitor și între regi și ei nu-i diferență, că au atuul lor compensator... (Și totuși, în această turbulență doar moartea le mai e de ajutor)... _____________________________________________________________________ Poezia În grai amorf e poezia precum statuia-n bloc de stei, și viață-i dă doar fantezia predestinat-a unor zei. Da-n fiecare zeu ilustru coabiteaz-un truditor: ei se transfigurează-n lustrul poemului nemuritor. _____________________________________________________________________ Douăzeci și Doi... O, Zi, zbucnită din noapte mocnită, sublimă Columnă-n Zenit; cât cântec se-aude, de-amiază, de sânge nestins, ce veghează!... Ce limpezi prin tine se-nalță harnice amintiri, ca pe scările de servici credincioasele slugi... Cu ele alerg ca-n iederi să-ți prind cununa de crini... Mă lasă în piscu-ți, sub cerul deschis, un cântec să strig peste-abis: „Veniți, copiii mei, și tu, Ană, a noastră, întrucât vom încerca să ne zidim de vii, lecuiți de urât... Să rămânem în Zenit, tremurând și iluminând până dincolo de sfârșit!...” _____________________________________________________________________ Secetă Un crainic „meteo”, de-o lună îi dă mereu cu vremea bună, însă pe noi ne-apucă plânsul: nu-i țara-n weekend, precum dânsul... _____________________________________________________________________ Avertisment Occidentali omnipotenți, deprinși cu slugi din lume-a treia, veți deveni mai conștienți abia când s-o isca... scânteia... _____________________________________________________________________ Viermele din adânc... Un vierme hâd din zona abisală, să scape de dușmanii lui cumpliți a folosit cochilia cea goală, c-așa-s de dânșii, melcii, nevoiți. Iar de aci la rândul lui atacă și se retrage în necunoscut; morala, de aceea, n-o să placă acelora ce-și fac din alții scut. Dar melcu-ncearcă viața să-și refacă mereu c-un risc deja recunoscut. Degeaba el pe nimeni nu atacă: în preajmă-i câte-un vierme de temut, (sub presiune și-n necunoscut...) _____________________________________________________________________ Emblemă În toiul nopții cânt-o Cucuvea, e ca un chicot sus, pe casa mea, sau ca un bocet de înstrăinare... Copiii-s duși pe dincolo de mare... (De pâclă nu se vede nici o stea... Sinistru râde sus o Cucuvea...) _____________________________________________________________________ Făclie de veghe În beznă densă-mi mistuiam văpaia, dar nimeni nu era în grota aia. Gândind numai la semeni înadins, ca să-mi salvez o parte, m-am mai stins. De mă aprindeți, luminez din nou în spațiul dintre grotă și cavou. _____________________________________________________________________ Censor Nu lăcomi, nu te topi cu firea și vezi ce-aproape ți-este fericirea; și lucrul tău sporește-l, nu mai sta; mai ocrotește-ți stirpea, casa ta; ce ai mai bun în tine, în alții tu cultivă și moartea ta prin asta nu e definitivă. De ești și mandatarul acestor vremi posace, insuflă-le mesajul de a trăi în pace; să fii pe-atât în toate, de cuminte, încât posteritatea să ia mereu aminte... _____________________________________________________________________ Împacă-te cu Domnul... În viața asta tristă și deșartă, doar necredința Cerul nu ți-o iartă... Întoarce-te la Domnul, că-i păcat: cum ai putea trăi neîmpăcat?! (Sub girul Lui înalt și auster e măreție-n suflet ca în Cer). _____________________________________________________________________ Mică publicitate Mi-am pierdut suveranitatea, (toată lumea știe ziua și halta): găsitorului îi voi da recompensă „generosul” Tratat de la Yalta... Mi-am mai pierdut libertatea, curajul, tenacitatea, mândria... Găsitorului îi voi da recompensă toate închisorile din România. Mi-am pierdut mormântul străbunilor, și ogor, și livadă, și vie; găsitorului îi voi da recompensă buldozerele ce mi-au ajuns în temelie. Și mi-am mai pierdut încrederea în democrația burgheză sau alta; găsitorului îi voi da recompensă misteriosul Tratat de la Malta... _____________________________________________________________________ Mecenat Comori de aur cenușiu, le-ascunde-adânc anonimatul; e-o mare vie sub pustiu: și de-asta știe mecenatul. Să ni se ierte tot păcatul, ne trebuia o mântuire: Mesia și Apostolatul..., (dar și-o eternă pomenire). În tainițele nepătrunse sunt pulberi scumpe și filoane; ele-ar rămâne-n veci ascunse fără aceste miliaone. Nu se desăvârșește harul decât prin parteneriat și ne reține Calendarul precum ne-a fost din ceruri dat. (Am fost sărac, dar nu-i păcat: că binecuvântat Þi-e darul...) _____________________________________________________________________ Eu, Meșter Manole... Cum veneam de nicăieri și visam foarte departe, m-au îmbărbătat averi ca și teama mea de moarte. Zorul tot din timpul zilei noaptea mi s-a năruit: n-avusesem șansa milei în tărâmul bântuit... Și sfindându-l pe despot, mă rugam la Dumnezeu, să m-ajute ca să pot să rămân un veșnic Eu. Mi-a cerut în schimb iubirea: Ana, mamă, ca o zână, ca să dăinuie-amintirea: mânăstirea și-o fântână. Câtă jale-ntr-un renume: pierzi ce-i drag, să fii integru, când și Vodă are-un nume cât vecia... El, cel Negru... (Și când toate sunt... postume...) _____________________________________________________________________ Reginele Au roiurile de albine nu regi, că-s trântori, ci regine, fiind ca unică povață izvorul dătător de viață. _____________________________________________________________________ Așa-i românul... Nici un român nu e șovin, dar el pretinde, ca - firește - un cetățean de neam străin să-nvețe totuși românește, și să trăiască numai din prestația-i, nu țigănește... (Să nu se simtă el străin!) _____________________________________________________________________ Vine iarna? Recolta toată nu-mi e strânsă și gerurile anonime mi-or nărui atâtea rime până în primăvară, însă, când iar vor încolți senine semințe noi tot din vechime... (Am în cămara mea ascunsă, dintre mirabile: mulțime...) _____________________________________________________________________ Paradoxal, de mori... Paradoxal, ai tăi, de mori, îți pun dintre costume pe-ăla, cel mai bun, și-n cronologuri toți îți zic de bine, (că au scăpat, în fine, și de tine); iar viața ta lipsită de prihană ți-o pomenesc apoi și la pomană. _____________________________________________________________________ Revers Doar în pauza de masă mă gândesc și-n închisoare, cât e viața de frumoasă, că de-aici așa îmi pare... (Mărturie mincinoasă... în favoarea celui tare...) _____________________________________________________________________ Noi și mediul... Această agitată viață e ca și muntele din față: masiv ușor accidentat, pe-alocuri chiar destul de plat, din care, însă, țâșnesc piscuri sfidând semeț atâtea riscuri de trăznete și foc ceresc ce-mpuținează, dar călesc. Cu cât mai sus, pe-atât se-așterne pustiul iernilor eterne... Mai jos sunt mediocre dealuri cu-autohtone idealuri și cu enclave-n care vise au orizonturile-nchise. Numai câmpia lângă mare viseaz-un „dincolo de zare”... _____________________________________________________________________ Copiii străzii... Mai rar vezi un creștin bogat trecând pe jos printre sărmani, pentru că cine-a cutezat, a și riscat niscaiva bani. Făcuseră un foc pripit din ambalajele pe care cei îmbuibați le-au risipit prin parcuri și pe trotuare. Ne-având nimic în portofel ca să le fie de folos, le-am dăruit doar un inel, cu piatră scumpă, valoros. Și ei l-au luat, l-au mirosit, până când unu-a și mușcat, însă în foc l-a azvârlit ca imposibil de mâncat... Focul, flămând, l-a mistuit, iar ei s-au dus tot la furat... _____________________________________________________________________ Miracolul cuvântului Precara mea realitate un ideal mi-a inspirat, pentru că-ntruna am sperat să scap de grea singurătate, să nu mă simt ca și ratat. Astfel o lume ideală din abisal s-a animat. Acum ea este cea reală, iar cealălaltă, nu-i păcat!, în bezna morții s-a-ngropat... Credința mea-i fenomenală, este tărâmu-adevărat... _____________________________________________________________________ Replică Îi explic lui Lucifer c-am fost și eu tot în Cer, de-aia am și-un ideal în tărâm... paranormal... _____________________________________________________________________ Al doisprezecelea ceas... - Cine îmi va călăuzi într-o zi trecerea spre un virtual miazăzi? - E Cel ce cu Moartea pre Moarte-a Călcat, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat. _____________________________________________________________________ Crucea dreaptă... În veci pe-Origine L-au pus în mari piroane pe Isus, dar tu convinge-i pe atei că printre ei ești un... Andrei... _____________________________________________________________________ Agonie și extaz O fată preafrumoasă, într-o seară, mi-a dăruit o inimă ușoară... (Mi se părea că-ncep o altă joacă în ritmul ăla molcom, ca de toacă). „Nu te-aștepta, mi-a zis, să te trezească, ea e doar picătura chinezească...” (Și istovit, am adormit de-a bine plutind pe valuri de amfetamine). _____________________________________________________________________ Arca de salvare Pe marea vremii, în furtună, care-nghițise vas de vas, ca o corabie străbună Biserica ne-a mai rămas. Din mila Domnului slăvit, printre talaze-ntunecate cu greu am supraviețuit pe drumul lung spre libertate. Când Cerul ne va fi iertat după cumplitele dezastre, vom contempla de pe-Ararat atâtea sihăstrii albastre, și-om mulțumi Celui Sublim și Arcei care ne-a salvat că încă supraviețuim în ciuda Marelui Păcat... Dar plouă, plouă necurmat... _____________________________________________________________________ Putrezi de bogați... Banii lichizi, ca-n zăcătoare, la căldurică și-n stagnare, avură cu repeziciune efectul de putreziciune. De-aceea o măsură sfântă care usucă sau doar zvântă ar fi la cel mai înalt grad chiar focul cel nestins, din iad... (Tu scutură-i, să-i vezi cum cad!...) _____________________________________________________________________ Din răboj... „Cititorule, m-apucă dor de ducă, abitir; de-aia treier ca nălucă prin tot satul-cimitir: tineretul s-a cărat în surghiun, de bună seamă... («Datoria» i-a forțat și că n-aveau nici o stramă...) Doar fosile au rămas, iar pe vechile morminte pasc tot vite de pripas: viața merge înainte. Și biserica-i pe ducă: popa Duhu și-a dat duhul, iar eu-s ultima nălucă... (Ãlelalte ne-au dus buhul)”. _____________________________________________________________________ Cântec trist „O, frate! Ce vină avui din Cer ca să fiu expulzat? Durere mai mare nici nu-i: pe viață mă simt condamnat. Comorile-n suflet le strâng, că sunt osândit și la carte, dar plâng, ca nătângul mă plâng din teama stupidă de moarte. Aceeași măciucă prin spate și-apoi internarea-n Infern... Conștiința, săraca, se zbate de parcă ar fi-n Comintern...” E-atât de puțin din mereu, și-atât de prostesc, fără rost, atât de absurd și de greu și-atât de-ntuneric și-anost... Dar cânt, chiar de-i surd Dumnezeu, (c-atât învățat-am și eu...) _____________________________________________________________________ De ciudă... Când, în sfârșit, s-a dumirit acest mereu posac ateu, a exclamat că fericit mai poate fi doar DUMNEZEU... _____________________________________________________________________ Implacabilul... E foarte rău că m-am născut, motivul mi-e necunoscut, dar, dacă tot nu pot să scap, eu îmi duc crucea pân'la cap... _____________________________________________________________________ Foc I Se-aprinde chiar și zgura și se-ntețește para, de parcă înc-un soare ne-nflăcărează vara, stârnind în noi văpaia cea vânătă și crudă ca să pocnească dracii nevolnici, și de ciudă. De-atâta neastâmpăr balauri se-mpletesc în jocuri iuți de patimi prin foc dumnezeiesc și gâlgâie un sânge sub aura cea vie, când umbre-s înghițite cu-atâta lăcomie -... II Se mistuie în sine și ultimul tăciune; e iarba pârjolită și-n jur-deșertăciune. Apocalipsa țipă de-o mare zbuciumată, ruptură în zăgazu-i, de-o vatră inundată. Deasupra apei moarte, probabil a-ndurare, ne-o aminti tot focul un muc de lumânare, pe-o hârcă plutitoare, (și-o zare de lumină, dar câtă depărtare...) _____________________________________________________________________ Perfect... paradoxal... Tineri fiind, făceam din noapte zori, ni se părea c-am fi nemuritori, pe când acum, bolnavi și fără vlagă, simțim că numai moartea ne e dragă. Aici suntem și singuri, și uitați, însă Acolo ne așteaptă frați, părinții și bunicii, numeroși înaintași de-ai noștri din moși-groși. (Cât despre mine, dacă pot să mor, se va găsi un sponsor, mai ușor, paradoxal, s-ajung... nemuritor...) _____________________________________________________________________ Cred! La tragedii eu am și antidotul: visez, că-n vis este posibil totul; nu numai ce vedem sunt cu putință, ci și, la fel, acelea din credință, că noi cu Domnul suntem de-o Ființă! _____________________________________________________________________ Þăranii Þăranii cresc din sol nestrămutat, pe unde-ai lor cu toți s-au îngropat, și asta mi se pare dintre toate că-i cea mai sfântă solidaritate. Când mai tânjește glia, se-ofilesc, dar dacă plouă, și ei odrăslesc; sunt rezistenți și se usucă greu. (De milă îi ajută Dumnezeu). Aici voiam s-ajung spre a vă spune c-au fost și sunt neînțeleși de lume, că nobilii sau porcii, hoții, grofii i-au confundat întruna cu cartofii.. (Ei: stâlpii nevăzuți ai Europei...). _____________________________________________________________________ Dintre Însemne... Lancea cu vârful înspre cer izbândă e, și caracter, (cum toate au în Tricolor semnificațiile lor). Un roșu viu și-nflăcărat nu e trecutu-nsângerat, cât ochiul făr' de lacrimă mânie-aprinsă, patimă... Și-un galben ca o sihăstrie simbolizează acalmie, ne e un fel de teritoriu de zbucium surd, ca-n purgatoriu. Albastrul, după crezul meu, L-ar sugera pe Dumnezeu, puterea noastră de credință, înaltul punct de referință... E veșnic astfel Tricolorul: cu ieri, cu azi și... viitorul! _____________________________________________________________________ Paralele... Televiziunii Române! Să scriu despre pustiu mi-e foarte greu... Pe cine să înduplec eu cu scrisul meu?! Pe cei bogați, pe Bunul Dumnezeu?! Că între Rai și Iadul cel din Vale nu-s nici măcar niște tele... canale, ci negrăită, nesfârșită jale... _____________________________________________________________________ Misoginul S-a apucat de-a demonta femeia, enigmelor să le găsească... cheia, dar a abandonat îndată cracul, c-a dat sub prima cută chiar de... dracul... _____________________________________________________________________ Gara Drăgășani Mi-e gara poartă de ieșire fie într-un necunoscut, fie, mânat de-o amintire, pe-aleea lungului trecut. Rămân în urmă numai dealuri cu crestăturile în fum, când amăgit de idealuri pornesc și pe-nserat la drum. _____________________________________________________________________ „Toate-s vechi și noi sunt toate...” „Toate-s vechi și noi sunt toate”: vechituri se reciclează, înnoindu-se prin moarte; noutăți se demontează și apoi revigorează... (Asta - da! Eternitate!) _____________________________________________________________________ Renaștere N-am mai avut sub soare-un loc, nici moștenire, nici noroc, deci nici n-am mai avut o țară, ci numai vorbe de ocară... A fost s-ajungem cu toți robi, s-avem la cârmă mulți neghiobi care ne-au smuls din rădăcină pentru o cauză străină... Și-a fost de ne-am întors pe scut, dar tot prin noi am renăscut. _____________________________________________________________________ Apa trece, pietrele rămân... 1. E același cânt sub soare de „izvoare călătoare”... Trece clipa bună, rea - numele-i e Dunărea; trec și zorii, și amurgul, dar rămâne Demiurgul. 2. Îns-o dată cu declinul se amplifică bazinul, aducând din lumea mare toate apele murdare și cu ele-n subacvatic un regim nebun, sălbatic. 3.Viitura se tot cară înspre marea cea amară; neclintit rămâne vadul, zbuciumat cum e doar iadul, nesfârșit ca veșnicia... El se cheamă România! _____________________________________________________________________ Norocul lor Cei ce se plâng că a secat orice izvor de adăpat, iertați vor fi și ei, creștine, dacă n-au auzit de mine: că pentru cei ce vin sau pleacă eu apă scot din piatră seacă - un tonic, după câte știu, extrem de rar într-un pustiu... _____________________________________________________________________ Ardealul Stăruitor ca idealul, ne este hărăzit Ardealul cum lunca, muntele și dealul. El ne-a fost vatra de formare în vremi de-acerbă-ncrâncenare, să fim o Românie Mare. Jivine și fantome latră, dar focul a nestins în vatră, nu se clintește nici o piatră. Evlavioși ca sacerdoții, dar și-nrădăcinați ca moții, sfidăm astfel toți hotentoții. Și totuși suntem toleranți, și mai creștini, mai cooperanți decât oricare din „atlanți”. Pentru englezi și-americani, dar mai ales pentru germani noi suntem „ciotul” din Balcani. Voi v-ați clădit o bunăstare pe seama micilor popoare, și-n veci veți fi amenințare. Vă regrupați și provocați conflicte, experimentați pe pielea noastră, ca pe „frați”. Și ațâțați iredentisme, pe căi obscure numai schisme, resuscitând antagonisme. Însă la noi Ardealu-i dor de-a pururea izbăvitor: în bătălie-i Tricolor! De veți comite „o-ncercare”, primejdia-i la fel de mare ca în ținuturi cosovare, ca în Coreea, Vietnam, Cecenia, Afganistan, (că mulți s-au ars cu-acest... Balcan...). Când lecția pare uitată, v-o repetăm încă o dată, dar nici prostia nu se iartă! (Doar Imanența este dreaptă!) _____________________________________________________________________ Declarație pentru mai târziu Las mărturie scrisă despre trista întâmplare de a fi fost exilat pe nedrept, lângă mare, Deși am sperat să revăd splendorile Romei natale, vremelniciile m-au scufundat în umilințe și jale. Pierzând însă orice speranță de dreptate și revendicare, m-am răzbunat și am... Ars poetica, mistificatoare. De aceea am învățat limba băștinașilor nenorociți pe care toată lumea îi considera troglodiți. Am împrumutat și hainele de sălbăticiuni ale acestor sciți și ne-am recunoscut solidari numai ca nefericiți. Mă încerca același sentiment de rănită umanitate pe care îl au cei ce trăiesc sub cetate. Pe vreme bună lucram în câmp până la istov, încât făcusem o grădină din întregul Ostrov. Iarna ne ghemuiam în sălașurile de sub pământ și ne înfioram de șuierul răsăriteanului vânt. Iar când se abătea vrun trib războinic necunoscut, tot noi îi eram cetății în primejdie scut. Din citadela lor nu ieșeau niciodată așteptatele vești, ba, dimpotrivă, circulau mai multe zvonuri și povești. Se auzeau numai muzici și clinchete de pahare urmate de o tăcere amenințătoare; și se vedeau doar niște misionari, probabil miliardari, care o luau pe calea cetăților celor mai mari. Cea mai dură legătură cu ei, și reală, era o greșeală, cum s-a dovedit, capitală: lagăre de muncă forțată și numeroase închisori, și un corp de anchetatori servitori. Din toate nu a mai rămas decât praful și-un muzeu, Tristele acestea și, în vecii vecilor, și DUMNEZEU... Aceasta mi-e declarația pe care v-o dau - spunându-vă câteva adevăruri pe șleau, și pe care o semnez personal, cum am făcut-o mereu: Ovidiu Dej - Eu _____________________________________________________________________ Antropomorfe... Am simțit până și-n astre tot proiecții de-ale noastre și din fiecare-n parte ne-am făcut o zeitate horoscopică sub care ne stă viața trecătoare. Dar și-alături dealul are și pieptișuri, și spinare, talpă, cușmă pe sprâncene, ochi de apă prin poiene. Iar de-a lungu-i - cracul văii pe-unde hăulesc flăcăii; și sub plai e un picior de-i zic vadul oilor, și un râu desprins în brațe, cu puzderie de rațe. Geea poartă-n pântece șoapte, vrăji și cântece și tot ea pe înnoptate prinde-n ia-i nestemate, râuri șerpuind agale de pe coaste înspre poale. Umplu zâne și crăițe luminișuri, poienițe chiar în inima pădurii unde își răsfață nurii... Respiră ușor din toate un duh de umanitate... _____________________________________________________________________ ... Că DUMNEZEU va coborî prin tine... Tu ce grădini sărace-ai îngrijit și câte vieți rănite-ai ocrotit?! Nebănuind cât le era de greu, credeai că Îl iubești pe DUMNEZEU?! Și pe câți semeni tu i-ai ajutat de-a nu cădea-n ispită și păcat când Cel Viclean i-ademenea mereu?! Mai crezi că L-ai iubit pe Dumnezeu? Iar dacă ești puternic și bogat, nu simți că numai El te-a ajutat, că de aceea ești și tu dator de-a fi și altora de ajutor? Ca să nu-I pui la mare încercare puterea de răbdare și iertare, gătește-te precum se și cuvine, că Dumnezeu va coborî prin tine, să îl ajuți pe nevoiaș, creștine! _____________________________________________________________________ Resemnare?! Ce grea e crucea: de nespus!... Și cât mai este până Sus... Dar nicidecum nu-s resemnat, c-ar fi și ăsta tot păcat! _____________________________________________________________________ Alergătorul de la Maraton... S-alerg cât se mai poate, pân'la moarte, s-anunț eu biruința, în cetate... Dar drumul este lung și-anevoios, și-s nevoit să-l fac numai pe jos. Vuiește totu-n jur ca-n bătălie, dar hotărârea mea rămâne vie; m-aclam-ai mei?, dușmanii mă înjură? Din dragoste alerg, ca și din ură. Pentru soțíi și pruncii din cetate, pentru bătrâni cu zile neiertate e-o veste-atât de bună - sunt convins: „Noi am murit, voi, însă, ați învins!” _____________________________________________________________________ Horoscop Cineva ne-a prevăzut că vor fi mari frământări la nivelu-ntregii țări... Azi e totul de crezut. Mă-ntrebam de poate ști ce va fi după aceea; și tot el mi-a dat ideea că apoi ne-om liniști... _____________________________________________________________________ Reproș Dac-ai fi fost și tu cuminte, te-ai fi ales cu vrun folos, dar te înveți întruna minte doar când cuțitul e la os... _____________________________________________________________________ Să fiu cutia eu, de rezonanță?... Să fiu cutia eu, de rezonanță, a unei vremi ce-mi pare-așa absurdă? Să fiu neverosimilă prestanță într-o babilonime încă surdă, nu cumva e-o naivă cutezanță? Și totuși am un licăr de speranță... _____________________________________________________________________ Când... Când sunt atât de incitante Teme, chiar dacă multe - avânturi îmi sunt frânte, aleg cuvinte și le pun să cânte, din cele ce-au tăcut atâta vreme... (Cine dorește poate să mă-nfrunte) _____________________________________________________________________ O, Þară, Þară... Te ușurară de „povară” ai tăi mai noi milionari; mai-marii se extrapolară: țigani, și „foști”, și „demnitari”... O, țară, te prădară, țară... Justiția-i, în schimb, precară, iară poliția-i complice; pe cel sărac îl apăsară să poată ei să se ridice, o țară tributară, țară... Mai sunt și haitele de-afară care îți sar în „ajutor”; devii astfel pradă ușoară și la cheremul dumnealor, o, țară solitară, țară... Rămân Gadafi și Sadam, și cic-o Românie Mare, minerii care fac tam-tam, haiduci precum Cozma-Răcoare, și sindicatele - gropare, și prea mulți morți pe macadam, o, țară neîndurătoare! _____________________________________________________________________ Buruieni de leac Am fost s-aduc de la Grădină un coș cu flori, și-un alt cu rădăcină. E-adevărat că rădăcinile-s amare, dar florile-s frumos mirositoare. De suferiți de vreun sindrom de neant, vă dau să faceți ceai tonifiant! _____________________________________________________________________ Insulă de latinitate Ivită într-o mare slavă din ample-ncrâncenări de lavă, are acum un cer senin mistificat pân'la divin. Și holde se aprind, de dor, în galben viu, izbăvitor, tălăzuind când vântu-adie ca flamurile-n bătălie. Tărâmul fost romano-dac, stropit de sânge și de mac, de roșul cel incitator, chezaș ne e spre viitor. Culorile-simbol, tustrele, ce-s ordonate în drapele emit românilor din larg de pe cel mai înalt catarg. _____________________________________________________________________ Lăcaș în tranziție... Am încercat lăcașului de cult un fond albastru pentru noi picturi, să nu părem poporul cel incult și refractar la noile structuri. Vopseaua nu a fost suficientă, zugravii - și ei niște ageamii, încât se văd la o privire-atentă tot sfinții ăia vechi și stacojii. La fel se văd din Judecata Mare și cozile acelorași săraci pe care îi aruncă pe cântare tot îmbuibații, roșcovanii draci. Am încercat o nouă zugrăveală și a ieșit, în fond, doar o spoială... _____________________________________________________________________ Kilimanjaro Învăluit în nimbu-i ne-ntrecut, el se socoate-al lumii început, și neclintit în slava lui, mereu, șade de vorbă doar cu Dumnezeu. Parc-a uitat genunile din care și-a început urcușul grav sub soare, și masele atât de neclintite ce îl susțin pe umere zdrobite... Privit de jos, în strălucirea-i vie, el simbol pare pentr-o veșnicie, și-nvăluit în marele-i mister deasupra tuturora-i stâlp de cer. La poala lui nu vede cum se pierde împărăția cea albastră-verde, unde atâția lei și șerpi sfâșie gazele de-absolută gingășie... O, de-ar vedea... Dar nu poate pătrunde din înălțimea-n care se ascunde... Cum să-i ajungă ochii în genuni, când bântuit e numai de furtuni? Ce foc ceresc sau pământesc s-adie, ce mil-ar mai putea să îl îmbie să își topească nimbul, ca atunci să se coboare și să plângă-n lunci? Stă impasibil, rece ca un astru... (În talpa-i magme plănuiesc dezastrul...) _____________________________________________________________________ Sunt bolnav... Sunt bolnav de vremea dusă și de-atâta așteptare, de nădejdea mea răpusă - boală fără alinare. Sunt bolnav și de uzură, de-un sindrom de uzurpare, și de-un lacăt greu pe gură, să nu țip cu disperare. Sunt bolnav de nedreptate pân'la ruperea de nervi, de atacul pe la spate, și de-acești endemici servi. Sunt bolnav că sunt bolnav, jefuit de tinerețe, că-n acest regim trândav nimeni nu-și mai dă binețe. Sunt bolnav de încordarea care moare-n jurul meu, și de-un splin cât toată zarea... Sunt bolnav de Dumnezeu! _____________________________________________________________________ Comentariu Nu facem noi din poezie avangardism sau resemnare, ci cultivăm o datorie: de-a ne menține-ntre hotare. Se-abat belelele-n averse, dar, descendenți ai vechii vițe, nu facem faptele diverse nici voinicii, nici miorițe. Și, de iertăm, când nu uităm, cum cere pravila cea sfântă, de prea mult rău mai ripostăm. Și ca specialiști în... trântă - (e sport național... Jurăm!) - cu proba asta nu riscăm. _____________________________________________________________________ Și iarăși să ne rugăm!... Să ne mai rugăm pentru președintele țării, cât și pentru cei omorâți în închisori, pentru Iancu și toți martirii unificării, pentru anchetatori și judecători... Să ne rugăm pentru patriarhul cel mare, pentru ierarhi și preoți uciși, pentru poporul de jos ce odihnă nu are, pentru indeciși, imbecili și învinși. Și să ne mai rugăm pentru slobozenia milei, pentru cei săraci cu duhul și pentru hoți, pentru cei adormiți de vorbele mai-marilor zilei, pentru salariați, pentru proști, idioți, (deși Dumnezeu ne cunoaște pe toți...) _____________________________________________________________________ Marea finală Zice-antrenorul: „Ce greșeală s-ajungem până la finală”... - De ce?..., se-aude la pupitru. - Fiindcă Moartea e arbitru, și de-arbitraju-i sunt sătul, că iar ne scoate meciul... nul. Și ca o ultimă eroare dictează o departajare prin care vuietul dispare, pân'la finala viitoare... (Alți parteneri, altă... mișcare) _____________________________________________________________________ Dorința din urmă a unui iepure de câmp Agonizând pe arătură după nenorocita raită, mai supraviețuia prin ură stârnită de câinoasa haită. Nu avusese de scăpare din fața armelor de foc decât agilele-i picioare - un insuficient mijloc... Lovit necruțător de-alice, el tremura-ntre brazde reci și, neputând să se ridice, se și vedea pe-un drum de... veci. O scârbă-l stăpânea, adâncă, pentru tot omul ticălos - aceste bestii care încă mai zic de el că e fricos. Și-n ultim licăr de lumină și-ar fi dorit prăduitor orice-amărâtă de jivină, decât un cinic vânător..., dar cei ce pier n-ajung ce vor... _____________________________________________________________________ Intraspecifică Dresăm masivi aligatori, și vipere, și scorpioni, însă pierim adeseori mușcați chiar de campanioni... _____________________________________________________________________ Tot despre vremuri noi... Doar proștii se încearcă în ciomege, lipsiți de angrenajul electronic; mai-marii lumii au o nouă lege: războiul subteran și... economic! _____________________________________________________________________ Punct și de la capăt! Ce dumnezeire, ce inginerie-n mii și mii de chipuri zilnic ni se-arată; e-n conversiune sfânta energie fenomenologic chiar nelimitată. Softu-i și pragmatic, este și fantastic, Satana de-aceea îl invidiază: lumea-i un computer și în stilu-i drastic Cel Viclean, de-o vreme ne tot virusează. Nu se angajează în deschis război, ci preferă tehnic numai atentatul; de aceea Domnu-n grija-I pentru noi o să-l păcălească schimbând... aparatul. Nu înseamn-aceasta, precum se tem unii, că orice schimbare e sfârșitul lumii... _____________________________________________________________________ Ape tulburi... Arunc tot mai des năvodul - ca sondaj de-opinie - să văd ce face norodul și dacă-i pe linie. Sar rechinii peste plasă și-o străpung aligatori, dar rămâne o mătasă ce se cheamă-a broaștelor. În lumină ies bulboci, deși apa e adâncă, și se prind doar mormoloci, însă ei nu se mănâncă. Asta e: că nici nu pot o opinie să-mi fac; cât mai sunt de-ai lui Polpot, chiar de pot, trebui' să tac: tranzităm după potop! _____________________________________________________________________ Specific Când vezi profundă rădăcina cu timpii vii ce-n dânsa zac, hrănind nedezmințit tulpina, să știi că ea este de dac. Iar când coroana roditoare de-atâtea seminții se-ncarcă, interferând din Roma Mare, atunci e și romano-dacă. Daco-romani, apoi și slavi... Da-n cursul marilor avarii cu toții devenirăm vlahi, un nume ce l-au dat avarii. Și dacă sângele se schimbă - măsura e la Dumnezeu - limba, în fond, rămâne limbă, chiar dacă ea crește mereu. Ne e prin vremuri spulberate ca numele - identitate: cu strat, substrat, conglomerate... _____________________________________________________________________ Vremuri noi... Păgânii se distrau văzând cum mor creștini mâncați de lei; acuma leul nu-i flămând, ci o paiață, dragii mei... _____________________________________________________________________ Paranteza mică Eu o deschid numai a sărbătoare... (O fi ea mică, însă tâlcu-i mare); și-o zăvorăsc adesea cu cuvântul să nu mi-o mai trântească noaptea vântul. _____________________________________________________________________ Asta e!... Viața asta spontanee... Valuri vin, valuri se duc. Nu mai am nici o idee... Am avut, dar sunt uituc. Se-ncovoaie o alee până-n celălalt tărâm... Nu mai am nici o scânteie. Am avut, dar sunt bătrân. _____________________________________________________________________ Să fugă mieii de unde sunt lupii judecători! Ce-au făcut că au fugit?... Fiindcă tâlcu-acestei chestii e c-au dat de alte bestii care tot i-au jupuit... (E ținutul nepăzit!) _____________________________________________________________________ Minerii Când i-a chemat Ortacul Þării ca pe chezași ai ne-nfricării, au invadat o capitală „capitalistă, imorală”. De te prindeau că ai cravată, mânia lor cea refulată se descărca printr-un ciomag pe care-l mânuiau cu drag. Erau nevinovați, sihaștri - niște „băieți” cu ochi albaștri, atâta doar, că nu gândeau, și asta numai că „munceau”. Chemați pe banii nu știu cui ca-ntr-un tărâm al nimănui, au destabilizat o țară, făcându-și stirpea de ocară. Dar noi vă implorăm pe toți să îi iertați pe... ostrogoți: mineriada lor trecu, sunt și ei oameni, doar că nu... _____________________________________________________________________ Domnule Brucan, Atunci când grangurii sunt orbi și vârful e opacizat, e clar că suntem neam de robi pentru prostie condamnat. Mulți, mulți suntem... Și ce stupizi - un așa-zis electorat -; stăm sub coroana de omizi ca cetățeanul turmentat... Și stăm sub roși'analfabeți, ca sărăcia de avizi, de soare și-nălțime beți, patriotarzi și apatrizi... Justiția-i mototolită precum o funie în sac, iar haitele cu ea profită... Stupid popor... Popor sărac... Aș mai avea ceva să-ți spun, că ne ești unul din amici: ar fi rămas poporul bun, de nu l-ați fi adus aici! _____________________________________________________________________ Mai facem haz... N-am fost săraci, ci sărăciți, precum bogații jefuiți... De prea puținul facem haz să ne mai treacă de necaz... (pân'la schimbarea de macaz...) _____________________________________________________________________ Bă, tovarășe... Te-ai achitat de sarcinile date și asumate-n detrimentul meu, m-ai înjurat și îmbrâncit prin spate... Ce-ai mai putea să-I spui lui Dumnezeu la Judecată despre-așa păcate, când și pe El L-ai ponegrit mereu?! _____________________________________________________________________ Sub semnul spiralei... Ni-i galaxia o spirală și A.D.N.-ul e la fel; Istoria se mai înșeală, dar ține seama de model. Până și viața noastră, iată, sub girul marilor puteri este la fel de-ntortocheată: ne răsucim mereu sub ieri! _____________________________________________________________________ Descântec de exorcizare „Doamne, Isuse Cristoase, Tu, Carele întotdeauna mi-ai iertat rătăcirile în păcat și căderile rușinoase, rogu-Te nu mă lăsa, nici de această dată, rușinată de Cel Viclean, și abandonată! Și iartă-mă că, amăgită fiind, am dat glas insistențelor lingușitoare și de pripas. Am ascultat de vocea străină și mi-am făcut din trup o ruină. Fiecare celulă a fost răscolită și biciuită, excitată la paroxism și batjocorită, încât acum mă simt goală, cu desăvârșire goală și neputincioasă ca după boală. O voce insidioasă îmi șoptește-a povață să îmi abandonez cochilia, iar gândul mă-ngheață. Dă-mi, Doamne Isuse, aceeași vigoare ca să depășesc și această-ncercare! Inspiră-l pe bunul nostru Arhimandrit să îl alunge pe nelegiuit, ca să îmi rămână trupul curat precum Maica Precistă mi l-a lăsat.” _____________________________________________________________________ După operație... Cu câtă febră se luptară leucocite-apărători, salvându-și colțul lor de țară de venetici, de agresori... După ce morții toți s-au scurs, ce viguroasă e matricea! Și e exclus orice recurs! Păcat însă că cicatricea... (Și-așa n-aveam nimic de-ascuns). _____________________________________________________________________ Antimateria Antimateria există numa-n puterea de a crede; este visarea optimistă a tot ce încă nu se vede. E ca și Venus ori Apollo, sublimă irealitate; nu o vedem, dar e acolo, adică dincolo de moarte. Nevoie e de echilibru, un panaceu universal, și peste liberul-arbitru este eternul ideal. Antimateria, cred eu, nu-i decât Însuși Dumnezeu. _____________________________________________________________________ Semne cerești... În jurul Soarelui, pe-o rază ce pare infinit de mare, sunt îngerii ce ne veghează și ne taxeaz-orice mișcare. Din când în când a supărare, deși-s în stare să regrete, primim câte-o avertizare: asteorizi și chiar comete... (Ca iar credința să dea-n floare...) _____________________________________________________________________ Dreptatea? V-aș spune dac-aș ști ce este, dar nu cunosc nici o poveste... _____________________________________________________________________ Acolo unde nu-i iubire... Acolo unde nu-i iubire, nici Dumnezeu nu se arată, iar viața e o rătăcire. Cine-i de vină că-i ratată?! (E un păcat ce nu se iartă...) _____________________________________________________________________ Porcul Eu cred că lumea s-a întors pe dos, dacă-l tăiem că a crescut frumos... _____________________________________________________________________ Vaca Pe taur ea nicicând nu l-a iubit, ci doar din interes și l-a dorit: l-a folosit ca să-și atingă țelul... (Toată iubirea ei era... vițelul). Dar câte doamne pot să-și dea de seamă că vaca e desăvârșită mamă?! _____________________________________________________________________ Idealul N-a vrut să stea și i-am făcut statuie; acum îl văd și-ncă mai văd că nu e... _____________________________________________________________________ Eul... Fiind firav din cale-afară acest eu, l-am dus să îl trateze Dumnezeu... _____________________________________________________________________ Un clovn... Să luăm de pildă cazul meu: adun expresiile grele din lexic recuzat și-ateu, și fac din ele top-modele. Ce nu pot să hipnotizez, să nu mai fie-așa rebele, le violez sau le castrez, și le-aduc lacrimi să se spele. Apoi cu ceva fantezie le găsesc locu-n poezie, unde vor plânge-o veșnicie. _____________________________________________________________________ De n-ar fi rău, n-ar fi nici bine... Ce-ar mai fi virtutea fără păcătoși, noaptea nesfârșită făr-acești cocoși, dulcele iubirii fără de amar, veșnicia lumii fără calendar?! Ar mai fi ambiții fără contradicții sau vreo împăcare fără de condiții, clipa cea intensă față de mereu, rătăcirea oarbă fără Dumnezeu?! Nu e întuneric fără de lumină, și nici mântuire dacă n-ar fi vină; supraviețuirea nu s-ar mai putea, dac-aș fi de unu, dacă n-ar fi Ea... _____________________________________________________________________ Þiganii Ce e la ei extrem de pitoresc e c-o duc bine și că nu muncesc, și că mai vor aici conducător să fie iar tot unul de al lor... _____________________________________________________________________ Apus, Răsărit... Occidentalii au Apus... Ce-aveau de spus, deja au spus, dar noi din noapte ne-am ivit. De-aia și suntem Răsărit... (E-adevărat: de-atâtea ori sunt răsărituri și cu nori...) _____________________________________________________________________ Dar dacă... Dar dacă Dracul diplomat ar avea bietul vreo idee, el m-ar induce în păcat doar travestit într-o femeie... _____________________________________________________________________ Gândul Este o superenergie ce tomografiază-n cale conglomerări din galaxie sau intermundii abisale. Omniprezent și din mereu și-având combustiuni de vis ne-nalță pân'la Dumnezeu ne poart-apoi și prin Abis. Ca și lumina, n-are moarte și-n fulgurări ne guvernează, și-oricare irealitate cu duhu-i o umanizează. Chiar sceptic, n-aș putea s-abdic de la ce-nseamnă rațiune, că-mi face lustrul la Nimic, un fel de-azur peste genune, și-mi demonstrează... omenește că și Nimicul se... gândește... (Nu pot să scap de el un pic!) _____________________________________________________________________ Corăbiile mele s-au înecat... Corăbiile mele s-au înecat... Eu, cu băștinașii, n-am să mă bat pe uscat. Mai înțelept ar fi ca de-acum cu tot zorul să îmi iau cu visurile mele zborul... (Cu rachetele lor din ziare sau mucava e foarte greu să mă urmărească cineva...) _____________________________________________________________________ Amintiri... Când candela s-a aprins, în sfârșit, toate tenebrele din juru-i le-a izgonit, dar și dacă untdelemnul s-a terminat, beznele dintotdeauna s-au reinstalat... Acum, prin interiorul acestei întunecate firi, mai iluminează numai câteva... amintiri. _____________________________________________________________________ „Deșteaptă-Te, române!...” „Deșteaptă-Te, române,” (se umflă mulți în piept), dar nimeni nu îți spune cum poți să fii... deștept... _____________________________________________________________________ Optimism Când după confruntări în arte la care luăm adesea parte se-nscrie pentru veșnicie cu faima ei și-o Românie, eu uit de ultima durere și strig că neamul meu nu piere. Când după-ntreceri și sportive de indivizi și colective se-nalță iar triumfător neistovitul tricolor, aud părere de părere că neamu-acesta nu mai piere. Când, în sfârșit, toți se deșteaptă spre urnele care i-așteaptă, convinși acum de tot necazul că trebuie schimbat macazul, îmi strig c-o ultimă plăcere, că neamul ăsta nu mai piere! _____________________________________________________________________ Apel Voi, profesorii noștri universitari, și cei ce vă pretindeți încă demnitari, aprindeți focuri pe vârfuri de munți ca să le vadă de departe cei mulți!... Că au murit și Dan, căpitanul, și Peneș Curcanul... Ei au primit și ne-au lăsat o Þară. (Vă imaginați cum luptară...) _____________________________________________________________________ Judecata începe aci... Când s-a mai stins înc-o copilă din zbuciumatul nostru neam, ne-a plâns și Dumnezeu de milă, ducând-o-n sânul lui Avram. Nouă, care-am rămas captivi printr-un „înalt” discernământ, pe cât suntem de longevivi, pe-atât ni-i iadul pe pământ. Se poate totuși înțelege în limitele omenești că nu e cale de-a alege, că-i mare risc să viețuiești..., și că ne este viața dată nu ca o proximă favoare, ci trebuie sacrificată pentru ceailaltă-viitoare: adevărată și curată, și absolut nepieritoare! _____________________________________________________________________ Aici, la țară Aici la țară, unde sunt și eu, poți zilnic să vorbești cu Dumnezeu, în gând, când e-o împărătească pace din ceruri până-n casele sărace. Ne ispitește-un ochi instigator, când sapa noastră-i sfântă pe răzor, dar Dumnezeu din'nalta Lui instanță ne-asigură tainul de speranță. Nu blestemăm, ci numai ne rugăm, și așteptăm, de secoli așteptăm, că numai El ne e Judecător... O s-o vedeți în veacul următor! _____________________________________________________________________ Domnule „Trandafir”..., De-nvățătura aia vie, în fond, în veci nepieritoare, mai nimenea n-avea să știe, de nu era Ceahlău-n zare. Ca orice-autocondamnat, rămânem marele-anonim, ce doar printr-un apostolat mai reușim să nemurim... (Iar florile ni le-ngrijim, pe cât ni-i raiul devastat!) _____________________________________________________________________ Romeo și Julieta Mă tot gândesc mereu la autor: a convertit lumina ei subțire din nesfârșita noapte-a umbrelor, ca să ilumineze-n amintire de-un dor nestăvilit, ucigător... (Iubire... Doamne, câtă amăgire...) Romeo e frustratul cerșetor: un ucigaș, un laș și-un dezertor! _____________________________________________________________________ Și sunt aceste două Românii... Una „nalevo”, alta „dextra”: economie abisală, dar și-aură spirituală... „Din jale s-a-ntrupat Electra”. _____________________________________________________________________ Piramida Ce faraon fantastic a zămislit minunea peste pustiu rămasă, această zeitate, ca fiică de-a lui Cronos scăpată de la moarte, sfidând nu doar deșertul, ci chiar deșertăciunea?! Din veac în veac plutește ca simbol peste moarte, purtând la sân fantasma trecutelor aplendori, mulțimile robite cu regi strălucitori, mereu lucind pe valul iluziei deșarte, ca să pricepem veșnic c-absurda vanitate ridică-n slăvi și râvna atâtor truditori ce-au fost mereu și fi-vor în vremurile toate măcar atât de falnici cât bieții-nvingători. _____________________________________________________________________ La o comemorare Auschwitz Coloana hăituită e-mbulucită-n poartă... („Bine-ați venit cu toții!” - scria pe frontispiciu, Și sângele zvâcnește ca din aortă spartă și trupuri cad prin șanțuri, zdrobite în supliciu. Se-ntunecă amiaza de pocnete și muget; ne-nvăluie în cnuturi și ciomăgeli escorte; și deznădejdea doare ca un cuțit în cuget, din fundături de iaduri escaladând golgote... Purtăm pe umeri crucea de lespede zdrobită... Pe ea sâcâitoare, hohotitoare-i moartea; și-astfel călcăm pre moarte, cu inima cernită sub dangăt de-ngropare: „Trăiască Libertatea!” „Vai, nu mai pot, copile,-s cu totul istovit... Nu-ți irosi puterea ca tu măcar să poți, când tot calvarul ăsta de mult va fi sfârșit să-l lași ca un memento la fii și la nepoți. O să-mi adun puterea, oricât e de puțină, ca să zdrobesc cu piatra pe cel mai rău călău, să-mi fie fulgerată căderea mea în hău... Adio, deci, copile,-la căpătâi lumină...” „La revedere, tată... De l-ai lovi încaltea... Ne-om întâlni în moarte: Trăiască Libertatea!” Dezlanțuita haită împușcă și zdrobește, ne-aruncă în prăpăstii, mereu ne-mpuținează, căci furia cea oarbă din ce în ce-i orbește, dar pentru ei nici vorbă să tremure vreo rază. Cu termen de-amânare sunt condamnați la moarte și despărțiți de-apururi de ce ni-i nouă drag... Ei n-au părinți, neveste, copii și nici un frate, că au jurat cu toții pe-ncârligatul steag. Visează stăpânirea, visează toți cetatea și strigă cu-aroganță: „Trăiască Libertatea!” „Trăiască Libertatea!” - ce nobilă deviză... Treziți-vă, popoare, și acceptați, popoare, când e și libertatea celor mai mari, în criză, atâtea sacrificii pentru descurajare. „Trăiască Libertatea!” - o trâmbiță magnații la marile recepții, în marile tratate; se solidarizează puzderia de nații ca iar să se destrame pentru întâietate... „Trăiască Libertatea!” - mai-marii toți își strigă, ba își întind și mâna cu-atomice-n manșetă, și își surâd amabil ca rigă pentru rigă și propaganda asta întruna se repetă... Iar lagărul de crime făcutu-l-am muzeu să fie tuturora un strigăt de alarmă, și nu uităm să facem din orișice liceu pentru o vreme sumbră posibilă cazarmă. Astfel, în emisfere, în blocuri și sisteme stăm „pașnic” față-n față, mereu în încordare; și totuși omenirea nu pregetă să cheme la pace și frăție, la marea dezarmare. Așa se tot confruntă în veac viața cu moartea și strigă deopotrivă: „Trăiască Libertatea!” _____________________________________________________________________ Ultima deziluzie Sărac de-o viață, și blajin, cu-alte cuvinte: bun creștin - speram ca abia după moarte să am de fericire parte. La gura aia de tunel m-a așteptat un bătrânel care în loc s-o ia în Sus, mă îmbrâncea în sens... opus. (Mi-arată Iadul - mi-am mai zis - să simt ce-nseamnă Paradis). Și nu m-am îndoit de asta, că mi-am recunoscut nevasta: era în pielea goală, toată, cu carnea ei înflăcărată... Fugea, părând să n-o ajungă un drac smolit cu coada lungă și se oprea din când în când din balamale tremurând. Mă-mpinse-apoi bătrânu-n jos pe povârnișul fioros: văzui bețivi cu trupul gol arzând în flăcări de alcool, alături de un pâlc tot slut cu cei ce-au vrut, când n-au putut. Și tutungii vedeam, drogați, și delatori, și magistrați, slugi hoațe, mame ucigașe, tâlharii marilor orașe, și negustori în dorul lenii arzând cu politicienii... Mă cuprinsese-un fel de frică: eram din ei o părticică foarte lucidă, în sfârșit, la fel de bun... de pedepsit... - De ce-mi faci, Sfinte asta, mie?! - Dar nu sunt Sfântul... Ei, drăcie..., ci doar un filator intern pe drumul vostru spre infern... (Și mă gândeam la tot săracul: visându-și raiul, dă de dracul!) _____________________________________________________________________ Zodii compatibile Când mi se-ncheie odiseea la fundul nopții noastre-adânci, stau față-n față cu femeia asemeni colților de stânci. Ne oferim cununi de laur și constatăm (a câta oară?!) că am rămas același Taur, precum și ea e tot... Fecioară. _____________________________________________________________________ Metanie pe întuneric Doamne! De-atâta venin și suspin abia de mai pot să mă-nchin, eu, robul încă al gravitației și al atracției universale, al materialității și timpului - tare sau fantasmagorii „ideale”. Mă simt suprasaturat, nevrozat de senzualitate și interacții, de epuizantele inspirații. Adu-mi acea împăcare nimicitoare, că deși n-am înțeles mai nimic, nici nu mai pot repeta... Facă-Se, în sfârșit, Voia Ta! _____________________________________________________________________ Visu-i rupt din veșnicie Eu sunt cutia neagră care port viețile anterioare, depozit în subconștient al filmelor de accident. Și când în vis - că-i rupt din moarte - eu vizualizez o parte, revăd dintre evenimente finalurile violente. Odată mi s-a întâmplat că-n Dunăre m-au înecat, sau altădată niște ciume m-au aruncat într-o genune. Și tot dintr-un coșmar mai știu c-am fost și îngropat de viu, când acuzam în gura mare un veac pustiu, fără-ndurare. Dar ultimul semnal oniric pe care-ncerc să-l decodific e-o consecință-n bună parte a vieților sacrificate: cortegiul trist pășea încet, reflex al marelui regret, având avântul la pământ, iar visul resemnat - în vânt... Coroane multe și buchete de flori sfârșite, violete, îngrămădite-n fundătură pecetluiau o aventură. Tărâmul mai presus de moarte era de-o frumusețe-aparte: se legănau păduri în vânt de flori, cum nu sunt pe pământ: Un Imn al Primului Cuvânt! Iar spiritu-mi pornit spre stele își făcea veacul printre ele, fiind prin vremurile toate un strop, doar, de eternitate. _____________________________________________________________________ Pe imaș... Și zburdă-n preajmă mititeii stârnindu-ne un trist umor: ce fericiți sunt și vițeii când habar n-au nici ei că mor... _____________________________________________________________________ „Poporul ales?!”... Dacă Isus s-ar fi născut în spațiu-acesta românesc, noi toți l-am fi recunoscut ca Fiu al Tatălui Ceresc. Și n-ar fi fost nici răstignit, nici instrument de racolare, cum este-acum negustorit de „unii” cu nerușinare. (Ce râvnă „sfântă”, de păstor de-a strânge oile răzlețe spre-a pregăti din mieii lor ofrande marilor ospețe...) Cum noi întruna am crezut că Dumnezeu ne e stăpân, o altă soartă-ar fi avut Isus, dac-ar fi fost român. Noi știm prea bine c-aparține umanității noastre-ntregi; totala lui devoțiune e mai presus de regi și legi. (În veacul dus și de teroare un așa-zis conducător credea că este-ntre popoare doar neamul lui superior... Ce-moarte-avu: îngrozitoare! Și ce dispreț: al tuturor!) _____________________________________________________________________ E-adevărat: m-am țărănit! Mi-a zis un tip orășenit că eu de-un timp m-am „țărănit” și vrea această vorbă densă să mi-o arunce ca ofensă. În schimb eu chiar i-am mulțumit, că mă simțeam prin ea cinstit, când bunul-simț, ostracizat, a supraviețuit în sat. Tot „țărănist” mai vrea să-nsemne și alte atitudini demne ca omenia și dreptatea de care a uitat cetatea, și mai ales, neafectată, credința-n „Dreapta Judecată”. Așa că recunosc smerit: e-adevărat: m-am țărănit! _____________________________________________________________________ Totul e vis!... Moto: „Că vis al morții eterne e viața lumii-ntregi” Totul e vis, că toți visează... De n-ar fi Soare, n-ar fi Rază, iar printre raze sunt și Eu, când Soare e doar Dumnezeu. (Bag seamă că și El e Vis născut din Absolut Abis). De-aceea-s abisal de Trist: că și eu tot ca Vis Exist! _____________________________________________________________________ Preludiu Preludiu la o viață viitoare, nici numele nu e o întâmplare... (Cu ce nădejde-o spuse păcătosul: Ioan e umilul, Popa-credinciosul!) _____________________________________________________________________ Mistificare S-a convertit la modul ideal, drăguțul și smolit, și costeliv, în activist extrem de jovial, de nu-l mai simți cât este de parșiv. Traseul ce-l socoate lesnicios spre inima închisă ca cetate e o mistificare-n Făt-Frumos și-n jurământul de fidelitate. Și-această perfidie „ca-n povești”, acoperă durata vieții-ntregi, fie că partenerii-s mai modești, fie celebrități, ba chiar și regi. Iar când dezmățul graniți nu mai are ci totul este sexualitate, mai dă și lecții cu nerușinare de comportare în societate. Reviste ilustrate, cărți obscene, afișe, filme, micile ecrane revarsă în vâltoare mii de scene de violențe-aproape diafane. Perversiuni, și droguri, și alcooluri devin deliberat un mod de viață, iar tinerii adună din alcovuri și sifilis, și sida - ca povață! Și este ipocritul personaj mai mult reclamă la produsul fad, un servitor al marelui filaj ce urmărește cursa înspre iad. Măcar și tu acum de-ai înțelege când totul merge de-a-ndărătelea că-ți este salvatoare doar o lege: de-a te trezi în ceasu-al doișpe'lea... _____________________________________________________________________ În derivă... Pe fundul putred de la arcă sunt prada unui vis hieratic, simțind cum mă încearcă parcă fiorul ultim, carismatic. Se vede cum că lumea toată s-a înecat și-a putrezit... Pe apa vremii,-ntunecată, mai sunt doar eu, nesodomit. Sălbăticiunile salvate au unghii roase, dinți cu carii, și-s, ca și mine, resemnate în fața ultimei avarii. La ce-aș mai da semnal pe grila acestei biete carapace, când abia pâlpâie feștila și tot mai noapte-n jur se face?! (Curând va fi profundă pace!) _____________________________________________________________________ Trei-Sfetitele... Cu o intensitate fulgurantă de exploziv sau aprig răsărit, ni-i roșul pătimaș o dominantă, un ideal în veci neistovit. Alăturea e galbenul, domolul, cu toată-ncărcătura afectivă; prin ei blajinii își aduc obolul, fortificând voința colectivă. Dacă vă-ndrăgostiți de România cu-al ei mereu surprinzător popor, veți învăța ce e entelehia albastrului de dor izbăvitor. Coboară, Doamne, Duh peste mulțime, la munte, și la deal, și la câmpie, că am crezut în Sfânta Ta Treime, și ne rugăm ca-n veci „Așa să fie!”. _____________________________________________________________________ O rază... Eu simt în înflorire destrămarea, și în rodire, virtual, decesul; cum aș putea să nu-mi pun întrebarea: de ce nu mi s-a dat tot înțelesul?! Și când mă-ntreb ce noimă viața are, de toate-mi par atât de efemere, mă amăgesc cu-această dezlegare: că omu-i hărăzit numai să spere și că-n credință-i ultima salvare. _____________________________________________________________________ Obsesii ale „prezentului istoric”... Celor ce au trecut sau au rămas prin Balta Brăilei Mai văd fantomele din Baltă - cortegiu sumbru și martir - târșind spre lumea cealălaltă, precum „Pohodul na Sibir”. Mă regăsesc pe diguri sumbre, cu tinerețile-ngropate, alai de morți livizi și umbre de restul lumii lor uitate. Danubiu-și mână-n nepăsare puhoiul apei ucigașe din care bem cu resemnare scursura marilor orașe. Săpăm și dăm de oase-n zeghe, bucăți de lanțuri și cătușe - cutezătorilor - de veghe, iar lașilor - mereu călușe. (Mă urmărește-această Baltă, cortegiu sumbru și martir, târșind spre lumea cealălaltă precum „Pohodul na Sibir”). Mai văd mulțimea imbecilă ducând afară viața ternă; îți vine să îi plângi de milă, de-aici din fundul de cavernă. Și văd îndrăgostiți la Ceasuri, sau cârciumile ce-s ticsite, și escapade, și popasuri, iubirile mereu „trăznite”, când orice osândit își duce la groapă câte un amic, fără de preot, fără cruce și neavând pe el nimic. Dau caralii de-nțeles că vom urma și noi curând, c-altceva n-avem de ales... „Dar, Doamne, cine-o fi la rând?!” Și-afară nici o închisoare nu și-a spoit vreun fel de firmă, și haita cea „conducătoare” „acuratețea” și-o afirmă. Iar țările occidentale și-urmeaz-afacerile lor, nebănuind cam câtă jale rămâne-n urma rușilor. Acum sunt liber, dar mi-apare atât de obsesivă Balta cu-nfometata ei teroare cum nici n-a fost pe lume-o alta... _____________________________________________________________________ Post-mortem L-au suprimat, se spune, „din eroare”, și-au încercat de-aceea să-l ascundă, dar n-au putut, că el era prea mare pentru-a-ncăpea în lumea lor prea scundă. Și-atunci au zis c-o ură nefirească: „Orice greșeală-i totuși omenească!” Dar el a supraviețuit în nume, fantomă în deplină libertate ce străbătea cu sârg întreaga lume și semăna în câmpuri ofensate... Și au continuat să-l ponegrească, c-„orice greșeală-i totuși omenească.” Acum s-a dus ca bruma toată ura, când numele-i tronează în amiază: se leagănă în vânt semănătura, secerătorii harnici o veghează, și au jivine gura ca de iască... Orice „greșeală”-i azi dumnezeiască! _____________________________________________________________________ Unor „judecători”... O mână, cică, pe-alta spală... Cui dați voi astfel de morală?! Vă spun eu, dacă n-ați aflat, de remușcarea lui Pilat... Când este condamnat-o țară, iară tâlharii sunt pe-afară, dintr-o oribilă sentință ne-alegem, totuși, cu-o „Credință”... (Dar numai voi nu ați aflat ce s-a-ntâmplat cu-acel Pilat...) _____________________________________________________________________ „Tineret - mândria țării...” Pe bătrâne creste-nimb?! Generația de schimb?! Dar s-a-nchis biblioteca, însă nu și discoteca, și e-aproape un reflex să discute despre sex. Pe genericele țării se-aduc laude ratării: vin aci debusolați, și alcoolici, și drogați, că putem vorbi de toate când e-atâta libertate. Venetici neaveniți și la vârfuri pripășiți se tot zbenguie cum vor, își bat joc de-acest popor și-ne-oferă ca morală un fel de scălâmbăială... Ce Convenție-ați făcut de-am pierdut ce-am mai avut? Aserviți grijilor voastre ați permis și-alte dezastre... Severine, vorba ta: n-ai cu cine, ce vota... De-aia tinerii se cară și își cată altă țară... Că-n afară de hotare e-un sistem de racolare... _____________________________________________________________________ Când „omul e sub vremi”... În țara asta-n care corupția e-n floare și-așa-zisa elită e toată parvenită, de-ar fi să-nalț o odă, ea-i pentru Þepeș-Vodă. Ce lumi, dar în nici una nu se oficiază precum la noi: minciuna. Aici proliferează farsorii, impostorii și toți răufăcătorii, încât, de-nalț o odă, ea-i pentru Þepeș-Vodă. De ce la o adică mi-ar fi de dânșii frică? Prin moartea mea, în fine, spăl ultima rușine, dacă mi-ar trage țeapă tot ultima otreapă... Dar pân-atunci o odă i-o-nalț lui Þepeș-Vodă! _____________________________________________________________________ Fiule, Eu am voit să-ți fiu model, dar m-au închis nevinovat; acuma, când sunt chiar rebel, călăii s-au pensionat. Și-am studiat, nu mi-e rușine, deși mă-ncearcă un regret: că mai bogat e decât mine orice tâmpit și-analfabet. Om drept am fost și bun creștin... Cu ce dup-asta m-am ales? Unii îmi spun c-aș fi cretin, alții - că sunt de ne-nțeles. Se pare c-am avut talent, dar nu știu cum te-ar ajuta... Þi-o spun fără menajament: la nimic bun nu te-aștepta! _____________________________________________________________________ Datorie sfântă... Dacă n-ar fi aceste animale așa gingașe și folositoare, săracă mi-ar părea această cale pe care rătăcesc la întâmplare; dacă n-ar fi și fascinante plante de-un ajutor întruna salvator, m-aș sufoca de sterpele pliante... (Cuiva mă simt de-a pururea dator!) Nici flori dacă n-ar fi atât de vii, ce se jertfesc în calea tuturor, n-aș mai avea pe lume ce iubi... Ce floare ești în uimitor decor... (Cuiva mă simt de-a pururea dator!) _____________________________________________________________________ Răspunde! E o-ntrebare incomodă: de ce-am avut un Þepeș-Vodă?! _____________________________________________________________________ Deșteaptă-te, române!... Deșteaptă-te, române! - îți cântă-n miez de noapte samsarii tăi politici din miez de București... Ar trebui tot dânșii să-ți dea și niște lapte, că te intoxicară și de-aia tot bolești... _____________________________________________________________________ Nici un câștig! Am adunat, fără tăgadă, atâtea bunuri în grămadă, însă, pe cât e ea de mare, pe-atât și grija de-apărare... _____________________________________________________________________ Epavă celebră... Ajuns la apogeu-i, celebrul transatlantic, oraș de lux în lumea cea largă plutitor, deși era-ntre semeni, un unicat gigantic, brăzda albastrul mării ca visul de ușor... Îl populau magnații, la prețuri princiare, stăpânii-acelor zile, preafericiții soartei - tot nume trâmbițate în mari hebdomadare, vedete ale științei, și sportului, și artei. Și-apoi îndrăgostiții... Ce de îndrăgostiți făceau călătoria aceea de plăcere pe care, de când lumea, cât sunt căsătoriți o poartă-n amintire ca luna lor de miere!... Mai vârstnici ori mai tineri, visau același rai și au crezut c-acesta aevea chiar și este pe Terra-ntr-un exotic, luxuriant Havaii, ca în deșertul vieții-o oază din poveste. Cu visuri luminoase ne-ntunecăm gândirea, nebănuind primejdii sub horbote de spume... Ca trăznetul căzuse în omenire știrea că vasul, în derivă, a luat-o spre-altă lume. Se prăbușise cerul - un negru surogat - și-o panică dementă îi și paralizase. Când vaierul din urmă și el s-a afundat, o liniște crescuse ca-n marea de sargase. Iar azi - comemorarea! De morți - numai de bine! Se stinge-n timp oricare tardivă suferință. Ca încă o dovadă a poliței divine posteritatea și-are nou punct de referință. Năpraznica-ntâmplare e și compensatoare, că moartea violentă-ntreține nemurirea. O aură înalță oricare evocare și-astfel se amăgește întruna omenirea. Epava este scoasă și pusă în valoare de condeierii zilei ce vrednic o tămâie, că-n ea sălășluiește un duh al celui care a trebuit să scape fatidicele frâie. De n-ar fi fost dezastrul, lua, totuși, vasul apă - normală consecință a vieții petrecute; de-acest final dramatic nu-i nimeni care scapă, nerezolvând nici una dintre necunoscute. (Dar dăinuie ecoul izbânzilor trecute). _____________________________________________________________________ Închisoare Doamne, câtă barbarie că m-au dus în pușcărie, și ce mare le fu graba cât mă condamnau degeaba. Nu-i ceva mai rău din toate ca lipsa de libertate, însă la români, se pare, asta e și-nfometare. E-o teroare peste poate frustrarea de libertate, că la noi orice-nchisoare a-nsemnat exterminare. E-o minune c-am scăpat... (Domnul fie lăudat!), dar torționarii, frate, sunt și ei în libertate... _____________________________________________________________________ Săraci și bogați... De sărăcie-atâta disperare e-n viermuirea asta de la fund, încât te-ntrebi ce noimă viața are și la ce bun să meditezi profund?! Și ce absurdă este bogăția pe care unii-o socotesc noroc, când ea trădează numai lăcomia de-a uzurpa și clasa de mijloc... Sinistră existență și umilă ca o sentință fără de recurs, încât te-ntrebi: de n-ai fi fost gherilă, s-ar mai schimba ceva din vechiul curs?! Și ar mai fi atâta nedreptate, atâția semeni flămânziți și goi de-ar exista nădejdea-n libertate, credința-n Judecata de Apoi? Însă credința unii n-au avut-o, că s-au născut, în fond, nelegiuiți, iar cei mai mulți prin viață au pierdut-o, nemaiputând să fie fericiți... Cât despre libertate, ce păcat că am cedat din nou celui viclean,ț ca să părem poporul condamnat de-a viețui ca viermele în hrean. _____________________________________________________________________ Cântec în pustiu... Departe, departe, în vântul prosper, se leagănă zgârie-norii cei verzi; fructele lor atârnă din cer imnice clopote... Nori racolați încolo și-ncoace în veșnica lor ostenire pe șesuri cargouri slobod de lapte, de aur și pace. Dar, iată, în juru-ne urlă, se zbate Sahelul, ca leul rănit, când soarele negru e lance de moarte în trup însetat, istovit. Departe, departe, în Þara cea Verde, pe Coasta-de-Azur, eșarfele-n briză-s stindarde ce lumii i-ar face-nconjur. Orașele albe cum curg, cu clipa, cu anul, cu veacul... La marginea vieții, săracul se zbate ca leul rănit și lance de moarte e soarele negru în trup însetat, istovit. Vuiește planeta. Hidoase pistoale mesajele-și bat; departe, pe câmpuri mănoase se naște palat de palat... Aici e un soare sălbatic ce stă emblematic și negru ca cioclu, gheenic scrutând prin monoclu. Pieziș se mai uită spre câmpul prosper, spre fructe ce-atârnă din cer, departe, departe, de unde arare mai vin ajutoare... de moarte... _____________________________________________________________________ Din tot ce-a fost... Din tot ce-a fost în țara unui istoric zbucium, în care patru vânturi își căutau pripas, ne-a mai rămas o doină și-o graniță de bucium, și codru-acesta verde și veșnic ne-a rămas. Din apele astrale boltite-n catedrale, răsfrânte în lumina statornică din prag ne-a mai rămas albastrul părerilor de jale, seninul firii noastre și-al dorului pribeag. Din molcoma voroavă în sfânta-i scăpărare ne-am conturat în vreme efigii de eroi, și ne-au rămas ca țară de-apururea Cel Mare, legende și balade eternizând cu NOI! De-aceea azi pe plaiul titanicului zbucium noi dăm în patru vânturi voinței noastre glas, și străjuiți de-o doină și-o graniță de bucium sperăm ca niciodată, că și-asta ne-a rămas. _____________________________________________________________________ Pivot... - Ce-nalt e muntele acesta! - îi cântă apele pe poale; - Ce-adânc e muntele acesta! - l-admiră vulturi din ocoale; - Ce trainic muntele acesta! - Și norii fulgeră și-adună și își dezlănțuiesc tempesta, din focuri iuți, făcând cunună: ca și mai limpezi să răsară suișurile lui albastre, ca un stindard în miez de țară, ca simbol al puterii noastre, și ca în jur să-i dăinuiască în Horă și Neatârnare toată suflarea românească cu trupu-n vechile hotare... - Ce-nalt e muntele acesta! - îi cântă apele pe poale; - Ce-adânc e muntele acesta! - l-admiră vulturi din ocoale; - Ce trainic muntele acesta! - Și norii fulgere și-adună și își dezlănțuiesc tempesta, din focuri iuți, făcând cunună... _____________________________________________________________________ Satul E cel dintâi sălaș de veșnicie și gropniță păstrându-ne strămoșii; prin vrăji am scos urâtul în pustie și zorii ni-i vestesc numai cocoșii. De mii de ani în vatra lui ne naștem, înțelegându-i Buna sa Vestire, și tainițele, crugul le cunoaștem ca prim și ultim semn de nemurire. Oricât de mânios ne este datul, oricât de des ne-a mai călcat urgia, firesc ne este-n obște comândatul, precum alături merge cumetria. Făclii împărătești de cununie și candela cât sâmburul de mac au luminat prin vremi de vitregie la căpătâiul omului sărac. Noi flori și fluturi, păsări cântătoare le stilizăm însemne vașniciei în fote, în marame și pieptare, în, nesecate, râurile iei. Și graiul sfânt ce s-a născut la țară pe care îl cântară cărturarii cei Mari și cei Viteji îl așezară acestui neam ca veșnice fruntarii. Iar dacă-n veac ne-au înșelat stăpânii și ne făcură traiul tot mai greu, noi ne hrănim cu resturile pâinii de când își frânse trupul Dumnezeu. Din toată sărăcia adunată pentru oricare-n casă venitor avem o masă veșnic așezată și-un așternut curat și-odihnitor. De ar fi vrut și-orașul poluat să se revigoreze în vreo vară, îi ofeream pădurea ca palat și eforie - lanul de secară. Dar citadinii ne-au adus nitriții și alte noxe ce-agresează viul, precum ar fi-nvârtiții și-acoliții ce lasă-n urma lor numai pustiul. Astfel, când îndeobște-i dovedit că veșnicia s-a născut la țară, în veci ea va avea de suferit, dar tot în veci nu va voi să moară! _____________________________________________________________________ Întoarcerea la vatră Vânt rău îi dezrădăcinase, dacă în țară de țărani în ultimii cincizeci de ani tot satul se depopulase. Fugeau de-„un leu la ziua-muncă”, având o traistă goală-n băț; scăpați parcă dintr-un juvăț, cătau refugiul în speluncă. Orașul le părea liman, și-astfel, cu riscu-nstrăinării cătau un trai mai acătării și șansa de-a avea un ban. Familia - Treimea Sfântă - așa li s-a zădărnicit; pe drumul lung și chinuit era ca o căruță frântă. Și-acum se-ntorc din nou la vatră, când și orașu-i mai pustiu; chiar de le pare că-i târziu să pună iar piatră pe piatră, o fac cum numai ei mai știu... Iar ele-și caută de natră... _____________________________________________________________________ Am scris... Am scris când nu puteam să tac și-am mai tăcut, având de zis ceva ce n-ar fi fost pe plac... Dar, molipsit, eu iar am scris - zăceam de-o boală fără leac - riscând să fiu din nou proscris... _____________________________________________________________________ „Amintiri din copilărie”... „Bădiță Ioane, unde mi-ești? Că de un veac în Humulești Te-aștept să sari peste pârleaz, să facem haz de-atât' necaz: că Amintirile m-au nins, m-a-mpovorat argintul stins, iar biata mamă m-a lăsat și-a coborât cu-ai mei din sat... Ce-a mai rămas, privesc din Vale pe răsăritul Cărții Tale: bătrânul tei, crucificat, și-o pupăză cu glas spurcat care îmi cântă ne-ncetat: „pu-pu-pu-pup! - n-ai mai plecat?!” _____________________________________________________________________ Regăsire Satul meu, cât te-am visat într-un veac înstrăinat... Re-nviat, te regăsesc tot atât de românesc: ai căsuțe decupate dintr-o mie de povești, lună care încă bate sfiicioasă în ferești. Mă privesc de printre gloduri toate casele mirate, pe la garduri adunate, cu pridvoare prinse-n șolduri. Totu-i nou și totu-i vechi, pașii-mi sună în urechi, ploaia lor ușor se pierde prin desișul vremii, verde... Intru în bătrâna casă, dar nu-i nimenea la masă, decât cartea mea, deschisă, cartea de povești, ucisă. Iar în raclă plânge dus moțul pruncului apus, mița unui făt bălan, c-un fir roșu și un ban... Doamne,-n mila Ta coboară peste satu-mi, Primăvară: să văd iarba-n șesuri dând, s-aud caii nechezând, cerurile detunând și voinicii-n plai cântând!... _____________________________________________________________________ Þăranii Fantome-s, de piatră, ce urcă la deal, de dincolo de vlăsii și de timp ancestral, și sunt peri pădureți, cam țepoși și răzleți... Iar când vânturi i-adună și-i bat între miazăzi și miazănoapte, între răsărit și apus, ei umplu pământul cu umbrele lor, cruci și răscruci pentr-un veșnic sobor... Și, într-o neclintită veghe, se-așează cu toți ca stâlpi pe la porți, ca stâlpi pe la case, sau sunt cruci la o vatră de oase. Multe din schimbările la față ei și le fac după veac, cu un văl de verdeață, c-o maramă de noapte-nstelată, cu rugina din vii, c-o amiază-nnoptată și iarăși, și iarăși, și iarăși: cu zorii de zi! Iar iarna, pe ger, sunt albi ca visele lor și se-nalță la cer de unde se-ntorc miluiți, în bunget, să mai moară oleacă și-ncet. Dar teama de moarte ei și-o înfrâng gândindu-se Sus, c-un cântec din crâng, c-o floare-n cosiță și-un prunc lângă țâță, cu Domnul Isus. Și chiar de-s departe, prin moarte, ne e zâmbetul lor viitor o mijire de zori sau un luminiș printre nori, iar plânsul e al streașinei casei și e glasul amar al vânătoasei, suspinul din doina de dor sau al unui noptatic și singuratic izvor. Iar când pleacă, spre veșnica lor pomenire ne lasă niște rădăcini de grădini și de casă, niște copile, flori înrourate, de noapte, și niște feciori, mlădițe tremurând peste ape. Și e patria lor un veșnic izvor de lacrimi și dor, de limbă curată, c-o zare furată, și au domnitori mereu omenia și pe Măria Mărimilor Lor, Fecioara Maria! Și astfel, ei de tot, nu mai mor!... _____________________________________________________________________ Tărâmuri... paralele... Ceasornic statornic și spornic îmi meliță zilele, orele, clipele... Pe capătul patului, fuioare se-adună, de lună, până când cele trei ursitoare or să coboare ca să-mi împletească la moarte un semn pentr-o carte... Și timpul va trece și nu vor rămâne decât tristele brume peste carte și nume, pe care anume le va mai topi vântul ca să odrăslească pe-alocuri cuvântul... Iar după fiecare oficială sărbătoare-a uitare o să ningă cu aceeași nepăsare peste mare și soare-răsare, în timp ce și eu voi rămânea vis-a vis de „patemi”, „în singurătate-mi”. _____________________________________________________________________ Glasnosti Și găsind un ins de fală piatra cea filozofală, făcu-ntreaga-mpărăție pentr-o vreme... străvezie: se-ntrevăd de-acum toți sorții de-a putea vorbi cu morții; vezi prin epocalul zid țelul, dacă nu-i perfid, dacă-n spiciuri și rapoarte sunt lozincile curate; unde-i autocrația și unde democrația, dacă masele-au nivel și pricep mărețul țel, sau dacă nu este cazul de a mai schimba macazul, să cădem într-un consens spre-a le educa intens până-n vremea de apoi: oameni noi, mereu mai noi. Cic-această pietricică fachirul o multiplică, fiindc-o crede ideală în zona orientală... Însă pentru noi, se știe, e povestea străvezie de la vârf la temelie din teribilă vecie... (De n-ar fi mai fost să fie!) _____________________________________________________________________ Dialog între bază și vârf „Ce ar putea mai rău să fie decât în munte temelie; să ții vecia în spinare, cu masa ei ne-ndurătoare; să-ți spintece în măruntaie, de mari comori să te despoaie, ca-n schimbul jafului să-ți lase doar hrubele întunecoase?!” „Ce ar putea a fi mai rău decât urcușul peste hău, furtunile care se-adună și semeția ți-o detună, ți-o pârjolesc și, în mânie, ți-o zvârlu praf la temelie?!” (Și totuși ar mai fi norocul de-a nimeri prin sorți... mijlocul; dar masele-l privesc suspect, c-ar fi oprimator direct, iar vârfului i-ațâță ura, că ar ținti... nomenclatura). _____________________________________________________________________ Supraviețuirea... Că nu îmi ținusem gura, aș fi fost și eu tot mort, de n-ar fi-nflorit răsura la Jilava, sus, pe fort. „Nu!” și „Nu!”" precum un „Nicht!”, foamete, bătăi, teroare, dar aveam un oberlicht și-amintirea unui soare. Ce miasme ucigașe!... Număram în minte morții când ne trimitea răvașe, pe ascuns, regina-nopții. Cu profundă-nțelepciune convertisem umilința în tăcută rugăciune. Supraviețuia Credința! (Și vedeam înc-o minune...) _____________________________________________________________________ „Iar noi locului ne ținem...” Trecut-au grecii și romanii și-atâtea neamuri migratoare: ca pietre rânduirăm anii în vadul vremii curgătoare. Și-apoi și rușii, și tătarii, tot seminții cotropitoare; sau turcii, până și maghiarii și-au căutat pe-aici cărare. Rămase vadul zbuciumat pe unde a trecut urgia; tezaurele le-au furat, dar n-au putut și... România. Ne-au încercat apoi fasciști cu gărzi-de-fier și legiuni, și comuniști-contrabandiști ce ne-au furat și din străbuni. Cu toate astea, într-o zi, din somnul lung și buimăcit și pietrele se vor trezi, înțelegând că-s neam menit străvechiul vad a-și dobândi... _____________________________________________________________________ Final de Imn... Iar cu limboatele străine să fim încă o dată drepți: Deșteaptă-te și tu, române, când veneticii-s prea „deștepți”! _____________________________________________________________________ Așa brava electorat, mai zic și eu... La noi prostie e cu carul, dar și „talente”-s cu duiumul; cei mulți își rumegă amarul, „aleșii” își urmează drumul. La c.a.p. lucrau doar proștii „isteții” au sărit hotarul; țărani stăteau în jurul ploștii, afar-ăilalți vânau dolarul. Sau multora ce da uzina? Mâncarea și apartamentul! Acum nu știu a cui e vina că se declară falimentul. Colhozurile nu mai sunt și nici un fel de avantaj, iar fabricile-s la pământ și ajutorul de șomaj. De-aceea suntem buimăciți: că totul ne-a ieșit pe dos; dar vă votăm când ne mințiți din ce în ce mai cu folos... (Că bine știți să le-nvârtiți...) _____________________________________________________________________ O evocare palidă Era o ultimă scursură din teascul stalinist, de ură: un specimen atât de-absurd, viabil, însă tâmp, și surd, cu ochiul rece-albit de frig și-un dinte pururea cârlig: mi-l împlânta și extrăgea mai mult decât îmi născocea, (că doar eram „bandit sadea”). Și-avea în marea lui voință o cameră de „chibzuință” în care-am încasat „prosper” cizma de plumb și pumni de fier... Apoi - „judecătorul” acru, precum e orice simulacru, solemn citi o condamnare pentru trei ani... reeducare. M-au dus și m-au... „reeducat” să nu mai cad în alt păcat, în timp ce tovul, la congrese, purta pistoalele pe fese, că era foarte... devotat... Și-a tras..., de-ajunse deputat... _____________________________________________________________________ „Abia conture triste...” Zgribulită și străvezie copilărie, aproape goală, căutând la feții vreo soreală... Și picioarele rupte prin glod, și oile rele, o sumă de griji și belele, și foametea-n pod... Ãl tată-n armată, și-atâtea ninsori, ah, mama, frumoasă, plângând deseori... Vai, dragostea ei, soarele meu din spărtura de nori, încălzind și topind inimă de ninsori... Și timpul creștea o dată cu foametea... „Să ieșim deasupra nevoii! Vindem și oile, și boii numai să ajungi departe...” Și am învățat carte în înstrăinare a străzii, a celui avut; rătăcire în necunoscut și disperare... Din ele s-au născut îndârjirea, puterea, conștiința acesteia și o aderență totală la ceea ce am crezut că e o revoluție socială. Dar cât calvar prin acea „regretabilă greșeală”, pentru istorie-banală... Și trei ani sechestrat în tartar... Numai măicuța, de-acum bătrână, cu brâul de lână, pe câmpi alergând și la toți zicând: „Cine mi-a...?!” Teribilă îndârjire de a supraviețui și aceeași patimă de dreptate, și de libertate. Din stigmat-blazon! și din trudă-amvon! M-am ridicat dintre lătrături și schelălăială, curățit de orice stropșeală acidă, invidioasă, și cu palmele curate mi-am înălțat o casă ce se uită la soare, pentru dragostea mea simplă și mare. Așa am terminat acest naufragiu, în care două inimi asociate, cu furtuna în spate, au speriat norii și și-au salvat luntrea spre libertate. Apoi, mi-am îngropat decepțiile și morții din mijlocul nopții și mi-am făcut din cămin locașul divin, din copii bucurii, și din truda de zi cu zi, în demnitate, singura mea șansă de libertate. Iar de aci - tot ce se mai poate peste aceste vârfuri de săbii clădi și citi în libertate! _____________________________________________________________________ Plantația de bumbac Ce alb e bumbacul din marea răsăritului, scăldat în lacrimile nopții ucise... Și strălucite sunt zorile, veselă poartă ce duce în iad... Ce alb e și stăpânul, ca mândrele-i palate, și strălucitor ca aurul ce fremătător îi luminează prin ani. Ah, cât de frumos ne este stăpânul între fecioarele metropolitane ce se scaldă în bani!... Numai noi suntem negri, negri, negri... Noi și zilele toate. Pe noi soarele ne privește mânios și amiaza noastră e întunecată când strălucește roada imaculată printre spinările noastre de abanos... Și cât de alb mai este stăpânul când veghează și tace în această pace rapace... _____________________________________________________________________ Într-o expoziție de păsări exotice, cu vânzare... - Har ție, împărăție, plină de colivii poleite, în care nostalgic mai cântă răpitele zboruri, acum cetluite ca vântul în laț, după storuri... - Și ferice, ferice de tine, stăpâne, care ți-ai făcut blazon copios din aripi în tihnă-nnodate, și din cântecul lor dureros - tabiet berechet, izvor strălucit de bănet... - Cum să vă fac să pricepeți încaltea, că și eu slugărind printre ele, strălucite și scumpe zăbrele, mi-am pierdut libertatea?! Cântecul lor pătimaș și-avântat care în mod cert v-a impresionat, își are rațiunea chiar în claustrare, ca și la poeți: e-o chemare. Și-apoi, și pentru asta pun temei, nici o pasăre nu va mai zbura, domnii mei, pe fereastră, în necunoscut, că numai colivia le rămâne ca scut. Nici una dintre ele nu mai știe să zboare, să se apere iar, și nu mai poate, să se hrănească în libertate. (Uluiți și umiliți, clătinându-se pe picioare, vizitatorii ieșiră, la soare, în timp ce îi urmăreau înaripate cântecele de libertate, din noapte...) _____________________________________________________________________ Black-horst „Să fie lumină!”... s-o fi zis, că un soare pe firmament s-a aprins mai strălucitor decât toți sorii; apoi... revoluția și... rotația..., zorii care nu puteau să fie decât roșii, pentru care imnuri înălțară cocoșii. Și străluceau în „epoca fără de moarte” planetele, oricât ar fi fost de departe, toți sateliții naturali și captați pe care și-i decretase ca frați... Și în toate orizonturile de-apururea roșii înălțau osanale întruna cocoșii. Dar după epuizantele fluxuri a început o contracție și o sporire fantastică a forței de atracție, cu care și-a înghițit sateliții, orizonturile roșii, tot ce i-a căzut în sferă, începând cu... cocoșii... _____________________________________________________________________ Motiv... „excentric” N-avurăm vreme de cetate plantată ca-n minoic stei, ci-n calea vremii-nfuriate am rezistat în biet bordei... Nici înălțat-am babilonuri sau sfidătoare piramide, nici idoli n-am făcut, pe tronuri, și nici minuni semiramide... Și nu am cunoscut răgazul de clasică seninătate, când veșnic rămâneam zăgazul din calea hoardei asiate. Apusu-a înălțat sub cruguri portaluri, circuri, domuri, chei, și v-ați fortificat în burguri, iar noi numai în biet bordei... Când voi vă-ntemeiați în state și-aveați și universități, cu inimile-nsângerate noi înfloream pustietăți. Din trupuri ne-am făcut cetate neclătinată în vântoase, coloane de eternitate, brâncușienii stâlpi de case, ca-n țara asta de răscruce, cu rău de ne-o-ncerca oricine, de-apururea să-i punem cruce ca tot străinul să se-nchine... _____________________________________________________________________ Extratereștrii-s printre noi... Extratereștrii-s pe pământ, însă nu ai ce să le faci, că nu știm prin discernământ care sunt îngeri, care draci... Aud că rău-i travestit în forme-angelice, discrete, să poată - ce nelegiuit! - să ne distrugă pe-ndelete. Și totuși, ca să nu greșim, eu v-aș propune de pe-acum toți semenii să ni-i iubim pân-om pleca pe-un ultim drum... (Abia atunci ne dumirim!) _____________________________________________________________________ Activiștii de partid... Nefiind apți de-un alt servici, s-au condamnat la loc de muncă... Îi controla prin noapte-adâncă un tartor mare cu moscovici... _____________________________________________________________________ Tot ce-a mai fost s-a terminat... Cutreierând în sus și-n jos orașul, cât e el de mare, resimt atât de dureros sindromul de alienare... Și simulez că nu îmi pasă când fiecare totuși are, precum ochetele în plasă, țesut-o casă-n celulare. Printre bananiere vile și vechi cetăți dezafectate mai sper că or să vină zile și pentru mine-ndestulate. E-he! De mult, de mult de tot, aveam o casă pe la țară... Nu pot din minte să mi-o scot, cum nici pe mama, bunăoară... Atunci trăiam în libertate, când soare, lună, cer cu stele, și codrii presărați cu sate mi se păreau că-s ale mele. Și m-aș întoarce cu fervoare cât timp am vechea slăbiciune pentru bârlogul cald în care eu mă simțeam sălbăticiune..., dar nu a mai rămas nimic: părinții-s duși la locul lor; muri și fratele cel mic, iar ca șomer n-am nici un spor. Pe-o parte-aș reveni acasă, că rădăcina mi-e în sat, dar sărăcia nu mă lasă, și-apoi și-ai mei s-au strămutat... (Tot ce-a mai fost... s-a terminat!) _____________________________________________________________________ Lăstarii lacomi Fir-ar să fie de necaz: să-i fi tăiat noi până azi, că trebuia din primăvară: metodic și-n întreaga țară. Ce credeți că s-a întâmplat? Lăstarii parc-au explodat în libertate și lumină, neținând cont de rădăcină. Ei, ca și vâscul, bunăoară, au viața lor parazitară: și mulți, și LACOMI PESTE FIRE, și sterpi ca orice amăgire. Este ușor de-nchipuit că marginea s-a ofilit, și restu-apoi, treptat-treptat: până când pomii s-au uscat. Oricine poate-acum să vadă că nu mai e nici o livadă și că suflarea noastră toată înghite roadă... importată. Și fir-ar de necaz să fie: importuri tot pe datorie... _____________________________________________________________________ Răvaș de pe urmă Lui Ilie Ilașcu „Pe cine-ar putea să înșele mârșava lor crimă, ocara?! Mai vii vor rămâne speranțele mele și-ntreaga credință, cât țara! Zăbava mi-ar fi prea amară cerând la călăi îndurare, cât sunteți nestinsa comoară la stâlpul cu doliul în floare. Nu plângeți, că eu m-oi tot duce ca soare ce-n noapte răsare: curând mă cobor de pe cruce Calvarul să-l fac Înălțare. Porni-voi spre Þara cea Mare, strângeți-vă toți la fereastră; eu duc după mine o zare pe calea ce e și a voastră. Vândut pe arginți din noroi, ascult cum ne cântă cocoșii: în Ceasul acela de-Apoi la vatră mă-ntorc cu strămoșii. Puțin o să plec, m-așteptați! De veacuri aceasta ni-i scrisa! Ne vom revedea în Carpați, la Istru, la Nistru, pe Tisa!” _____________________________________________________________________ Rugă de mulțumire Doamne Atotputernic și Sfânt, mărturisescu-Þi prezența prin: sunt!, cum și o infinitate de alte revelații dumnezeiești mă încredințează că Ești! Ești în Abis și în Soare, în tihnă roditoare și-n floare, în germinația fără de moarte, Ești pretutindenea și în parte, în demiurgicul râu doinitor în seninul adânc și odihnitor Și iar, Doamne, mărturisescu-Þi umila și neclintita credință întru aeeași Ființă, în muțenia Ta grăitoare, în văzutele și nevăzutele strălucitoare, în a Te simți, gândi și iubi, și în a Te putea mărturisi. Ne-ai înălțat atât de sus prin Domnul Isus, insuflându-ne durerea, puterea de a fi mai buni și mai înțelepți întru primirea în cetele celor drepți. Tu știi fără să-Þi mai mărturisesc că fără Tine n-aș fi putut să supraviețuiesc, că mă simt laolaltă și Facere, și Desfacere, și Veșnică Întoarcere; că în acest chin și omenesc, și divin, am să preamăresc mereu numele Tău Carele mă ferește de Cel Rău, căci eu numai Þie de-apururi mă-nchin, Amin! _____________________________________________________________________ Despre groapa comună... A fost începută pe vremea marilor erezii și perfecționată înainte de prăbușirea bruno-roșcată... Și era mai largă decât Balta Brăilei, sau decât o țară, și mai adâncă decât o viață de om... Și în ea nu erau aruncate nici cadavre, nici fosile vii, și nici ființe agonice, ci numai voinicii cei mai viguroși, care își înălțau capetele deasupra gloatei să poată vedea mai departe. Aceștia toți, de aceea erau loviți, în moalele capului, pe la spate, din locuri de pândă. Dezmeticirea era îngrozitoare. Înlănțuiți în formații silnice mutam la infinit gropi sisifice, flancați de boturi ascuțite și iuți, care se aruncau mașinal în trupurile stoarse până și de zdrobitele oase. De pe orizonturile roșii ale gropii, pe care înfloriseră în evantai arici de oțel și mitraliere, ne vegheau un fel de zeități cosmice, în costume de tinichele dure și strălucitoare, menite să pleznească vederile și să ne aplece spinările până la poziția târâș... Și mereu scuipau peste noi coji de semințe, înjurături arăpești și un obsedant: „davai, davai!” Din timpul acesta căsăpit, care își pierduse memoria, ne-a trezit un ultim seism, cu un epicentru misterios, dar foarte serios, care a afectat profund mișcarea de revoluție a geoidului... bolund. Și atunci mulți au alunecat peste noi, iar alții s-au aruncat ca-ntr-un adăpost, foarte dezechilibrați, luându-ne de frați. Imediat însă și-au revenit, și desinenți socotindu-se, au făcut din trupurile noastre scări de servici, și au ieșit la vechile locuri pe care și le-au rebotezat. Apoi le-au sfințit cu preoți democrați și s-au apucat să țopăie-n cap mai vioi decât codobaturile de pe nisipurile sterpe, și să ciripească vesel și prevestitor mai abitir decât parlamenentarii. E adevărat și sublim că până la urmă ne-au scos și pe noi de-acolo ca să orbecăim în libertate. Ei s-au făcut discipoli ai pieții libere și ai dolarilor verzi, pe când noi lăcrimăm cu ochi de cârtiță, uitându-ne lung... Lumea străină crede că plângem de fericire, necunoscând pricina: prea mult am stat la întuneric, ca să nu ne doară lumina, orbindu-ne, de tot orbindu-ne... _____________________________________________________________________ Gândind la Nichita... Sorescu Paradoxu-aparte-al omului de carte e că nemurirea i-a sporit prin moarte... _____________________________________________________________________ Scrisoare pentru Maica de Dincolo... M-am întors, Maică, precum mi-ai zis în vis, dar n-am găsit decât casa dărăpănată și întunecată... Icoanele tale care îmi inspirau o nesfârșită jale s-au acoperit de portretele unor pirați deșuchiați și încă neîmpușcați. Prin curte aiurează ielele, iar pe coșuri hohotesc cucuvelele. Mai-marele mi-a înfundat izvorul, și mi-a otrăvit ogorul, și apele, și mi-a înstrăinat aproapele. Dar eu am să le primenesc pe toate și-o să le las tuturor o cetate cu numele tău și al meu să ne pomenească neamul mereu. Vino și mata într-o sfântă joi pe la noi, cam pe la Judecata-de-Apoi, ca să mă vezi cum mai sunt: cu rădăcinile-adâncite-n mormânt - al tatălui, și bunului, și străbunului meu -, cu trupul în ploi, dar cu capul în poala Preabunului Dumnezeu. Și să știi că-ți duc dorul mereu! Tot Eu... _____________________________________________________________________ Dor de Þară Mi-e dor de tine, Þară, ca de părinți și de frați, ca de Dunăre și de Carpați, sau de natala vâlcioară. Mi-e dor ca de o bătătură sau de o grădină cu flori, ca de o luncă de privighetori, iubire ce pâlpâie-n zgură. Ai ajuns ca o marfă de piață și monedă de schimb la coțcari; de-aia mi-e dor și de demnitari, și de-o întoarcere firească la viață. Mi-e dor de tine ca de o cosânzeană sau de un ogor desțelenit; te-au cotropit mafioții, te-au cotropit, mică Americă dunăreană... Mi-e dor de tine ca de libertate, ca în orbecăială de transparență; mi-e dor de obșteasca deferență, de adevăr absolut, de dreptate. Să-ți mai aud numele cutremurat, înălțat pe brațe-narmate; peste ape-mpuțite și moarte mi-e dor de tine ca de Ararat! _____________________________________________________________________ Politicienii Ei nu au personalitate, ci morgă, doar, parlamentară, și-n goana lor după mandate invocă numele tău, Þară. Patriotarda lor peltea o tot agită și excită, de parc-altcineva n-ar vrea să-și vadă țara întregită!... Și dorul lor de „unitate” sau pentru-o Românie Mare disimulat el face parte din planul lor de guvernare. Obedienți altor puteri și lacomi de chiverniseală, se străduiesc din răsputeri pentru un loc la ciolăneală. S-au bucurat de „libertate”, și-au jefuit și bănci, uzine, și mine, flote, combinate - e toată țara în ruine... Și toți acești aventuriști sunt doar urmașii celor care - cominterniști și comuniști - ne-au dus în prag de disperare. Se bat cu „buzdugane”-n piept, invocă urmele bătrâne, dar de la ei n-am ce s-aștept! Deșteaptă-te și tu, române! _____________________________________________________________________ Jurasic-Parc La capul lui Dino de veghe-s vulcanii aprinși într-o noapte fierbinte; se-ngroapă-n cenușă o dată cu anii călăi și martiri: oseminite. E pace în ceruri și-n triste sălașe, și-n gropi mariane, în peșteri-morminte; făclii fumegânde-s păduri și orașe în bezna aceasta extrem de fierbinte... (Se uită copiii cu luare-aminte!) _____________________________________________________________________ Sfat De ai talent, tu strigă-ți-l cât poți, pân-o-nțelege cineva din toți că modesti-au născocit-o proștii spre-a amăgi din vigilența obștii. _____________________________________________________________________ Eu... Eu n-am vrut în Eritreea să ajung vrun împărat, nici redactor la Scânteia sau alt fel de cocoțat, ci cu mine în dispută, mi-am jurat să mă rămân; de-aia lumea mă discută că sunt ultimul român. De-aș fi vrut, aș fi putut să fiu papa din amvon, un ministru la Beirut sau chiar Þar la Washinghton, dar cu mine luat la trântă, mi-am jurat să mă rămân, c-am o datorie sfântă: să rămân mereu român! _____________________________________________________________________ Atotputernicul Indiferent de vreme, de țară sau de viță, dreptatea-n veac se simte pân'la a noua spiță. Atotputernicia în care-ncepi să crezi, chiar orb să fii cu totul, și totuși poți s-o vezi, și-n urletul de slav-al coioților zăluzi tăcerea-I înțeleaptă poți totuși s-o auzi. Izbăvitoare-i numai puterea de a crede că lumea e zidită din tot ce nu se vede, iar Marelui Vistiernic mă simt profund dator să-nvăț o viață-ntreagă cu dragoste să mor. _____________________________________________________________________ Vino, Doamne!... ... Ca de respirația Ta, de-un oftat să fie văzduhul îmbălsămat, iar mâine, o dată cu zorile să cânte privighetorile ca viorile. Adu-ne învrăjbiților dumnezeiască pace și speranță în căminele noastre sărace, și insuflă-ne câteva gânduri curate de muncă cinstită și de dreptate. O cale onestă și nouă ne-arată acum când e țara furată. Numai așa va dăinui numele Tău peste oricare părere de rău... _____________________________________________________________________ Eu între semeni sunt un biet model... Sub bolta Lui profund misterioasă eu stâlp de sprijin sunt rătăcitor, iar poezia mi-e în spate-o casă în care veșnicește-un muritor. Chiar dacă-s orb, eu totuși văd mai bine, și, surd, m-aud rugându-mă mereu; pe diavolul ascuns pe după mine cu trăznete l-alungă Dumnezeu. Și noaptea mea îmi e iluminată de-un crez precum o candelă sub cer, iar fantezia mi-e adevărată pe cât sunt părticică de mister. Mărirea, decăderea, eu la fel le cenzurez și drămuiesc artistic; nu sunt, gândind la îngerul rebel, nici luciferic, însă nici prea mistic..., ci între semeni sunt un biet model... _____________________________________________________________________ La țară... - Văzuși, Mărie,-azi-noapte?! Lua-l-ar dracul: iar a mușcat din lună vârcolacul... - Și-acum tot el și soarele-l pândește să-l schilodească iar... Doamne ferește! - Nu mai cobiți!... - le zice-o-nvățătoare - A fost doar o eclipsă ca oricare... - I-auzi ce zice, dacă nu ne minte: că iar e lipsă, tot ca înainte... _____________________________________________________________________ „Ultima oră sau ultima oară...” Și iar încearcă să facă zâzanie în această campanie stranie un apostolaș al ziarului local „Absolut independent și național”: cică am fi ajuns la ultima cotitură de coate-ascuțite și gură... (Ați înțeles că e vorba de gura cu care am câștigat pariul cu agricultura). ȘI IAR, CICÃ, OR SÃ COBOARE niște feți dintr-o nouă poveste, care vor desfereca toate izvoarele, vor mai sădi și vii pe coastă de tămâioasă românească și vor împodobi ogoarele ca pe niște mirese alese, hăulind o nunească... Și pentru ultima oară mai vine c-un „ cică” , (și o spune fără rușine și frică): toate se vor răsfăța în celestele ape și zi, și noapte, până dincolo de eternitate, (că așa se zice la moarte)... N u mai comentăm celelalte vești și povești, că sunt mai puțin importante, acum când se dă bătălia pentru mandate. _____________________________________________________________________ Pentru „ niște țărani” ... De când mă știu, trăind numai la țară, l-am cunoscut direct pe cel sărac și-am vrut să scriu de marea lui povară, dar n-am știut, pesemne, cum s-o fac. Fiind cu neam de neamul lor clăcași, destin nedrept ce-l moșteneau din veac, m-am solidarizat cu-acești pălmași, dar n-am știut, pesemne, cum s-o fac. Când a-nceput și-aici bolșevizarea și spolierea țării după plac, am încercat cu-ai mei eliberarea, dar n-am știut să le venim de hac. Și i-am văzut murind precum martirii pentru pământu-n care veșnic zac, și-am vrut să-i trec în cartea nemuririi, dar iar, pesemne, n-am știut s-o fac. Sub cârmuirea noilor ciocoi nu pot, deși-s pățit, nici azi să tac, dar surzi sunt cei frustrați, prostiți și goi, ori eu, pesemne, iar nu știu ce fac... Și-astfel sunt fără ei și mai sărac! _____________________________________________________________________ O grotă... „O grotă sunt a marelui dezgheț, dar de vecii spre mine nu cutează să-mi lumineze, tremurând, vreo rază sau să-mi doinească râul cântăreț. Cuprinsă sunt în lanțul greu de stei, și-n nesfârșita mea singurătate ascult cum inima-mi arare bate în stropi de lacrimi osândiți și grei... Visez din veac un ceas al dezlegării când lacrimile oprimării, toate, se vor ivi-n lumină nestemate reverberând în necuprinsul zării, dar pân-atunci sporesc comoara-n noapte!” _____________________________________________________________________ Limba noastră Limba noastră cea măiastră pentru mine-i mai frumoasă decât orice-mpărăteasă ce m-așteaptă în fereastră. Mi-este singura stăpână și, de-aceea, cu sfială, îi sărut un colț de poală și un deget de la mână. Astăzi ca și-odinioară ea mă mângâie pe creștet și-mi strecoară-n suflet veșted apă vie, milenară. Îmi descântă de angoasă și-mi aduce mii de leacuri ce le-a adunat prin veacuri când era cenușăreasă. Vechi parfumuri cetluite sufletul mi-l înfioară când prin țară mă coboară sau în slava-i mă trimite. Mi-a lăsat și-un act de zestre despre care îmi dau seama că ar fi chiar de la mama veșnicită în poveste. Iar de-mi zice-a poezie, eu în ochii ei privesc, și citesc, mereu citesc, până când încep a scrie într-un chip mai românesc. _____________________________________________________________________ Dintr-o poveste a vorbirii Când s-a întrupat Ideea decât orice mai presus, hop! și onomatopeea, că avea ceva de spus. De-atunci vorbele de bază, pururea imaculate, libere proliferează în familii... derivate. În contextele prolixe ne aduc un spor de sens prin prefixe și sufixe din istoricul condens. S-au cuplat și sunt compuse chiar structurile amorfe, și-s cu sensurile-ascunse explozive-antropomorfe. Și șocând mulțimea ternă, au asemeni unor dive, motivație internă și fațete expresive. Sunt la fel de motivate prin tărâmul cel trândav sensurile figurate - lexicul mereu bolnav. Iar prostimea de cuvinte născocite prin convenții, dacă vreți s-o țineți minte, să veniți mai des la lecții! _____________________________________________________________________ De s-ar aprinde... Uscat e, Doamne, rugul ăsta-n care căzu din întâmplare-un strop de soare... De s-ar aprinde binefăcător pentru oricare-n noapte trecător, nu mi-ar părea prea rău că am să mor... _____________________________________________________________________ Vremuri „noi”... pentru țărani E primăvară și-au ieșit tractoare să are-n vale care mai de care, însă pe dealuri este tot pârloagă, că nu mai e în sat nici o dârloagă... Și nu mai am în pungă nici un ban... Se zbate-n mine ultimul țăran... Se taie codrii pe-unde-au fost haiducii, de-otrăvuri multe au murit și cucii, însă din sate urcă-n dorul lelii în valuri languroase decibelii de o lascivitate țigănească, de mahala sârbească sau turcească... Ne sufocăm de-un lălăit aman când plânge-n mine ultimul țăran... Voi, cei de sus, cu capetele-n nori, ce semănați la țară doar erori a căror „roadă” o culegem noi prin vremurile ăstea zise „noi”, în timp ce-agoniseala valutară vă tot sporește-n băncile de-afară, de v-aș putea aduce cu arcanul să faceți voi ce n-a putut țăranul... _____________________________________________________________________ Coloana nesfârșită Un Patriarh cât timpul de bătrân, dintr-un tărâm de-a pururea român, ne-a înălțat din steiuri și din tină, din apele-ncărcate de lumină, peste Carpați, un mândru giuvaer, un stâlp de boltă pentru-ntregul cer. El patru-zările le-a prins în nod ca viața-ntreagă-a spiței într-un plod, și ritmic le pulsează înspre soare, o inimă ce veșnic dă în floare, bătând solar în infinite clipe, foșnind înalt aripe peste-aripe... Pe reliefu-acesta orchestral urcă destinul nostru vertical: lumini și umbre unduind egale, zi după noapte, dealul după vale, din guri de rai - un spațiu mioritic, cum le numi preafericitul critic. Când Patriarhul și-a curmat cioplitul să se-odihneasc-o clipă infinitul, în Poarta Veșniciei ne-am văzut monumentali într-un rotund sărut (ca un străvechi și dacic scut), și ascultam cum râul zice-o daină, chemându-ne la Cina cea de Taină... _____________________________________________________________________ Timpuri noi... Câți mafioți, megalomani și spălători murdari de bani, tot sub pretextul libertății, minează inima cetății; cât de abil este satana mascând pistolul cu sutana într-o urzeală infernală de crimă transnațională, când eu sub vița din polată stropit de lună preacurată. ascult cu gândul dus în cer vrăjind un greierel stingher... Între ghetouri și palate sunt punți de promiscuitate ca și-ntre-atâtea oficine și somptuoasele piscine; în megapolisuri obscene, de sex, de droguri și de lene se mistuie fetițe goale în arabescuri ireale, când eu sub vița din polată stropit de lună preacurată, ascult cu gândul dus în cer vrăjind un greierel stingher... Mass-mediile lumii, toate, prezintă vieți denaturate, drame seduse-n tragedii și sida, secerând copii, copii vânduți pentru orgii de traficanții cărnii vii, perversiuni legiferate și inocențe mutilate, și-atunci cu gândul dus în cer ascult un greierel stingher vrăjind sub lacrimile lunii la marginea pustie-a lumii... _____________________________________________________________________ De ce-aș fi trist? Că m-am născut fără să vreau? Sau că nu sunt precum un bleau în șleau cu-alaiul conformist, ci-un inspirat? De ce-aș fi trist? Că m-am născut fără noroc? Că nu-s ca mulți și eu escroc, ci-n felul meu idealist?! De-asta vă-ntreb: de ce-aș fi trist? Având într-adevăr un cap ce m-a ferit de handicap, m-a-nchis partidul comunist... E vina lui! De ce-aș fi trist? Chiar și în cel mai tragic caz, eu tot fac haz de-acest necaz, că-s incurabil optimist și înțelept. De ce-aș fi trist?! Nici loc și timp nu pot s-aleg, ci datul sorții l-înțeleg; în schimb ispitelor rezist, precum un sfânt. De ce-aș fi trist? Credința mi-este unic far la malul mării de amar și calc pe valuri după Crist până la cap. De ce-aș fi trist? _____________________________________________________________________ Contrapunct Doamne, câtă tinerețe, ce de visuri, cât elan, copleșit de-acea tristețe de a nu avea un ban... Iar acum la senectute ce comori am adunat..., însă nu mai am vârtute... Ce crezi, Doamne? Nu-i păcat?... _____________________________________________________________________ Oricâtă-nsinuare... În caisul de la scară, de-o resemnată jale tot zmalțuri policrome aprinde crisalida, și vor roi și fluturi în dansuri nupțiale, însă de data asta voi ști ce e omida... _____________________________________________________________________ Cântec pentru veșnică aducere-aminte Fraților noștri basarabeni și bucovineni! La răscruce de imperii și de vremi de uneltire, să te vadă doar ca pradă, țară, ce nenorocire!, că au năvălit întruna din ținuturi asiate, și din pustele vecine, ori din burguri depărtate, de ne-au arestat memorii, în comoara lor să scurme, și ne-au demolat morminte să le șteargă orice urme. Însă n-au putut să fure numele atât de sfânt, cruce-a răstignirii noastre și a crezului ne-nfrânt, stâlpul venerat, de boltă, al nemuritoarei ginte, înălțat cu vrednicie pe atâtea oseminte!... Mai haini decât prin veacuri erau hoardele barbare, munți de aur ne cărară în convoaie funerare; prin iscoade venetice și acorduri rușinoase ne-au răpit catapetesme, lemnul tălpilor de case, și ne-au dus roada livezii și a viilor albastre, pâinea cea de toată ziua a cuminecării noastre. Profanate-au fost memorii de eroi și de ierarhi și mormintele-altare ale marilor monarhi ce cu plugul și cu spada ne-au împodobit registrul din Hotin până la mare, de la Tisa pân' la Nistru. Totuși n-au putut să ieie casa omului sărac, cântecele lui de ziuă și credința lui de veac... Și nici Dunărea maternă cu izbânzile ei mute n-au putut s-o aresteze, nici din matca ei s-o mute. Încercară, dar zadarnic, numele ce ni-i matrice să-l răstălmăceasc-anume, într-un fel să-l mistifice, dar sfidând nerușinarea, am strigat în omenire că pe Tricolorul nostru este scris cu foc: „Unire!” Ca și Dunărea ne-nvinsă ce de veacuri ne adună lacrimile noastre toate în cântarea ei străbună, neclintiți am fost la sânu-i și asemeni vom rămâne: izgonirăm multe lifte, dar deșteaptă-te, române! _____________________________________________________________________ Cu-ai mei, cu voi... Cu-ai mei ne-am ridicat din talpa țării, ca vârf să fim, de trageți, al cătării. Când veți ochi corect, ci nu în vânt, și moartea o veți pune la pământ. N-o nimiciți, că asta nu se poate, ci doar o speriați și voi... de moarte. Dacă rănită totuși se ridică, un veac ne știe, cel puțin, de frică. _____________________________________________________________________ Criticilor mei! Norocul meu - că vă suport acum, când sunt aproape mort, știind că mai presus de fire moartea înseamnă nemurire; că n-am orgoliul de-a fi mare, veleități publicitare, averi nici cât un fir de mac, să nu-l stârnesc pe cel sărac; noroc cu starea mea precară de-a fi un dascăl, doar, de țară, dar cel mai mare-ar fi, în fine, norocul de-a vă lua de mine! _____________________________________________________________________ Þară „binecuvântată”... Din dramele trăite mai acut, oroarea cea mai mare-ntre orori e că atâtea haite se asmut: noi - „Terra Nova”, ei - conchistadori. E fostul lagăr înc-un paradis neexplorat și neexploatat, unde satana-nalță paraclis pentr-un popor rămas îngenunchiat. Și ne aduc mărgele colorate și sifilis, și-alcool denaturat, să plece încărcați de nestemate, de aur și icoane de furat: că noi le sântem niște indieni, aborigeni, un fel de boșimani - înapoiați ca orice indigeni - o mină grasă pentru hoțomani. E vorba de-aventurierii care, să-și poată duce-n pace prada lor, preconizează lumi fără hotare, ca-n biblie: c-o turmă și-un păstor. Pe seama noastră-și fac astfel preaplinul noi cruciați alăturea de „foști”, iar noi ne merităm din plin destinul atâta timp cât suntem niște proști. _____________________________________________________________________ Pământ de flori lui Adrian P. Îți amintești revista-n care un scriitor cu nume mare avertiza că-n țara sfântă avem pământ care cuvântă?! Și-ntr-adevăr, cu primii zori tărâmul s-a umplut de flori, dar printre ele mătrăguna da-n floarea ei, ca-ntotdeauna. Miresme tari, cum multe nu-s împrăștii jos și-mpuști în sus, dar recunoaște încă una: că printre flori ai mătrăguna. Þi-o spun și cred că-ți sunt pe plac, când buruiana-i tot de leac, dar numai pentru-acel ce știe ceva din homeopatie. Nu-i inimă „contemporană” să n-aibă și ea câte-o rană... Balsam tu să le fii prin ani, iar ție toți: contemporani! Și vom avea pământ de flori precum inexorabili zori, deși cu florile-mpreună va fi și câte-o mătrăgună... _____________________________________________________________________ Miracol românesc Þara mea cea din răscruci, faim-având de țepi cu tigve, când ai cruci în loc de furci - scumpe-odoare și relicve; Þară înviată sus, peste-amara ta golgotă și orbindu-i cu Isus pe toți paznicii de grotă, vatră încă răvășită de al vremilor puhoi, și răscruce bântuită de intempestivi strigoi, tuturor ne-ai fost oracol să putem discerne taina românescului miracol, dorul nesfârșit din daina. Nu ești oare tu dovadă îndurării Lui divine, chiar de-ai fost adesea pradă sângeroaselor jivine? Codru-n tainițele sale îți împărtășea tot plânsul: cu comoara ta de jale ne-ai întors mereu la dânsul. N-ai cântat în epopee jalea lungă din cetate, ci prin bietele bordeie dorul dorurilor toate. Geniul ne-ai salvat, și firea, ca și graiul ne-alterate, să-nțeleagă omenirea că doar ele ni-s cetate. _____________________________________________________________________ Veșnica poveste De străluciți predecesori se ia câte-un contestatar, precum și soarele în zori zice că stelele dispar, când ele sunt la locul lor și la apusu-i se văd iar... _____________________________________________________________________ O minimaximă De ești sărac precum poetul, poți să visezi și să iubești; dar de te-a cucerit bănetul, te-alienezi, te pervertești... _____________________________________________________________________ Crez întru „niște țărani” Vezi colo o arătare cum se poticnește-n lan? Sub incendiarul soare nu-i decât un biet țăran. E același care poartă vechitura an de an cum îi este dat prin soartă doar creștinului sărman. Ca eminamente-agrar, printr-un veac ce nu mai moare, se îneacă-n mod gregar și-n alcool, și în sudoare. Iar când trece prin oraș cu miasmele-i rebele și cu-un aer de sălaș, strâmbă nasuri subțirele. Ca relicvă viețuiește dinainte de potop și ocupă „omenește” cel din urmă loc din top. Guvernanții îi fac prețul prisosințelor de piață și el rabdă tot disprețul cifrelor care îngheață. Pentru mine însă este singura nădejde vie ce-ar putea să dea de veste tuturor de-o datorie! Însă țara minunată dusă-n cârcă de țărani, trebui' deparazitată de-orice fel de hoțomani. _____________________________________________________________________ Scrisoare deschisă către americani Vi-i România actuală o șansă providențială!... Ne-ați reproșat că Antonescu neinspirat s-a înțeles cu..., uitând un adevăr, ades: c-altceva n-aveam de ales! De-aia pe-un ciurcil blestemat Voi l-ați lăsat de ne-a tocat?! Și totuși noi v-am așteptat neîncetat, dar ne-ați uitat... Că i-am urât pe hitleriști, pe comuniști și panslaviști, v-o spune dezbolșevizarea cu care se exprimă țara, și tot la fel: desțigănirea cu care-ncepem primenirea. Să nu ratăm o șansă, iat-o: de-a fi cu voi și noi în NATO... (De nu, vă vom „taxa” cumva, dar nicidecum prin Moscova!) _____________________________________________________________________ Baladă, din țara cântecelor interzise lui George S. Balada ce veți auzi-o e pentru toți drept-credincioșii, că este despre anii roșii, scrisă cu sângele de-adio... Eroul nostru, ca oricare, avea o casă de copii, precum și-un car de datorii, într-un oraș de lângă mare. Fiul era la facultatea de ziaristică... Izbândă? Sau doar păienjeniș la pândă ce-l întindea securitatea?! Fata se pregătea și ea să intre la filologie, dar nu a fost așa să fie, că n-a mai dat admiterea. Ceva cumplit s-a întâmplat: tatăl era pe lista neagră și n-a vrut nimeni să îi șteargă acest „păcat” de neiertat. Fusese om fără prihană, însă lucrase, din păcate, cândva, într-o societate română și:... „americană”. De securist mereu chemat să dea relații despre alții și să-și „înfunde” toți confrații, știa că e un condamnat, și-atunci a hotărât în sine: decât s-ajungă să îi fie copiii toți la ananghie, să moară el, c-ar fi mai bine. Nopți după nopți s-a tot rugat, până-ntr-o dimineață-n care l-a sărutat pe fiecare și-apoi... sub tren s-a aruncat. Fiul, atunci, s-a transferat, iar fetele și-au luat serviciu... Cinsteau astfel un sacrificiu fără de care-ar fi ratat... Vă-ntreb acum, cât se mai poate: de ce mai tolerăm strigoii și ne invalidăm eroii?! Călăii sunt în libertate... O, Doamne, treac-acest pahar în ceasul dureros de dulce, cât încă suferim pe cruce, să ne împărtășim cu har! Tot ce putem acum a-Þi cere e iar să ne asculți, și iar, să ierți călău, să ierți tâlhar, că numai Þie-Þi stă-n putere... Rugămu-ne! Atâta doar... _____________________________________________________________________ Somnul Când sub hipnoza lui Morfeu eu capu-l pun pe căpătâi, mi-e gândul doar la Dumnezeu ca la iubirea mea dintâi. Mă las de vraja lui furat c-o nostalgie de nespus s-ajung de unde am plecat: în lumea mea lăsată Sus. Și uit de toată întristarea, n-aud pe nimeni că suspină, de parc-aș fi cuprins de starea dumnezeiască de lumină. Dar timpul care ne măsoară, acolo către zero tinde, și clipa iute care-mi zboară în nici un chip n-o pot cuprinde. Mă-ntorc cu fața la perete din imponderabilitate și deschid ochii pe-ndelete la trista mea realitate. Și din instinct de conservare ascult angelicele șoapte: că dup-o zi de disperare urmeaz-o fascinantă noapte... _____________________________________________________________________ Cireșul Nefiind în stare să se preumble, găsi de floare ca să se umple. Gâze-a vrăjit ca să îl prade, și l-au iubit multe noroade. Cireșul meu de lângă scară parc-aș fi eu în primăvară: rodire-n pripă după un veac, dulce risipă - cum vi-i pe plac! _____________________________________________________________________ Tunelul Când Făt-Frumos vine sau pleacă, el e covorul fermecat ce trece și prin piatră seacă. Și-mi pare-a fi minunea care leagă tărâmuri paralele prin ceea ce numim născare. Ori e după izbânzi deșarte o cale-a veșnicei întoarceri pe care-o mai numim și... moarte. Tunelul e comuniunea disparității ideale prin care-adeverim minunea... E cântecul de-atâta jale... _____________________________________________________________________ Ion al Ioanei lui Ion... Slugărind și-altor nevoi mai pleca de lângă boi căutând identitate tot pe drumuri neumblate. Prin toți timpii lua aminte strângând „samă de cuvinte” să le lase ca fir roșu talisman de la... strămoșu'. Mărturie și tăgadă a scris și-o „Þiganiadă” demonstrând că epopeea nu-s Þiganii, ci ideea. Tot el și-a mai adunat munții și a răsculat sărăcimea aia toată să îl vadă tras pe roată. Înălțându-și baricade latiniste, Eliade începu cu „Zburătorul”, pe când nu ne luasem zborul, să ne-așeze în prim-plan ca urmași ai lui Traian. Dat i-a fost ca să mai fie mare și-n diplomație, antrenându-și toți confrații în unire-acestei nații, (să nu creadă vreun friț ungur că Ion se traduce „singur”). Apoi ne-a-mpânzit cu Mara și cu Tanda toată țara, și a scos cu Caragiale guvernanți din mahalale, și cu Nică-n Humulești amintiri de te crucești... Delicat, ca toți aezii, colo-n marginea livezii, canafi pune la toți iezii și îi minte că-i Arghezi. Veac sfârșit e-n miez de țară, spovedanie - pe seară, și în colțuri de batistă stăruie-n povestea-i tristă. Dintre ionii talentați de-acest neam revendicați foarte mare prin „Ochean” se vede Barbilian. Iar pe drumul robilor de la noi spre viitor ca și dânsul mă-ntâlnesc cu Lăncrănjan și Minulescu, cu Pillat și Irimescu... Personaj de anvergură, îl găsesc și în pictură, în sculptură și în alte arte și în științe-nalte. Emblematicu-ne „eseu”, cum ar fi un Andreescu, ne iluminează calea cu Vlasiu și cu Jalea. Când se simte copleșit de trădare, e cumplit, ca să nu rămân-afară ca un Ion „fără de țară” (Cum fu pân-odinioară) Nu-i deloc întâmplător că e nume de popor, de țăran sau cerșetor, și de domn, de dictator - un blazon: al tuturor... N-are teamă de Iohan, nici de Ianoș sau Ivan, fiindcă el mi se încrede-n steaua lui și-n „foaie verde”, ca și Þara cu tot natul, ca și mine, subsemnatul. Cei mai mulți însă îmi „scapă”, fiindcă sunt plecați la sapă. Dar creștinul ce e-n mine și-a mai amintit, în fine, de un Ion al tuturor Înainte-mergător, anunțând Mântuitorul: Sfântul Ioan Botezătorul, și de-un alt: Gură-de-Aur, născut tot ca mine-n Taur... și menit a fi tot faur... _____________________________________________________________________ De sus!... Duceam cu mine zare după zare, o viață de-orizonturi mișcătoare, când deodată-n șes a apărut un munte ce părea de netrecut. Ce noim-avea să mă fi-ntors din drum? Cale de-ales nu mai aveam de-acum. „S-ajungi la vârf, că doar așa-i posibil să te desprinzi de tern și de penibil...” (Hălăduise neamul meu prin lunci, iar eu să iau deodat-un munte-n brânci?!) Era o șansă totuși și-n curând am început urcușul, sângerând, pe muchii șerpuite, colți de stânci, alături de mormintele adânci. „Privește numa-n față!” - mi-am mai zis -. „în urma ta nu e decât abis; te uită bine unde pui piciorul având mereu în minte viitorul!...” Și-mi apăreau în cale și jivine, dar mult mai teamă îmi era de mine. Având în spate grindini și vântoase, și țipete profund misterioase, spre vârf urcam neabătut, dar greu, încrezător numai în Dumnezeu. Și Îngerul atoatepăzitor în dreptul fiecărui nou pripor mă-nsuflețea cu har divin mereu și mă apropia de Dumnezeu. Câți ani trecut-au oare la mijloc? A fost noroc sau nu a fost noroc?! Acum când dup-o viață sunt, în fine, în preajma împăcării transalpine, mă pregătesc să calc și eu pre moarte având de iertăciune-această carte. Și-n vremea încă gravă, de zăbavă, pân-am să beau și restul de otravă, domesticesc din norii cu capricii, prind fulgerele-n joc de artificii, și, chiar de sunt de osteneală frânt, fac poezii, vi le trimit pe vânt, că mor de dorul Vostru... Pe cuvânt! _____________________________________________________________________ Cinisme... Senini ne ducem mieii-n abatoare, distrugem vieți în ou făr'de prihană, semințe de tot felul ne sunt hrană, și ne mirăm când mor ai noștri-n floare... (Și dăm din toate-apoi și de pomană...) _____________________________________________________________________ Al doisprezecelea ceas... Mai este un lest infam ca o cușcă, și ultimul gest, sau ultima dușcă... La noapte nu-i soare, nici lună, nici stele, tu ia-ți lumânare, cărările-s grele. Mai ia-ți și credința, atât' câtă este, că-ncepe căința - o altă poveste... Și noul tău vad e premonitoriu, că termini c-un iad și-ncepi purgatoriul. La prima ta moarte din lunga poveste ți-e raiul departe, da-i bine că este... _____________________________________________________________________ Mai trece-o noapte, vine-o zi... De când ni-i muntele și marea, statornică ne-a fost schimbarea, iar cauza am crede că ar fi atât strategică în agora europeană, cât și... condiția umană. De-amar de vreme-n fiecare înfloare-aceeași destrămare, fiindu-ne cumva pricina obscură numai... rădăcina. Ne-mpotriviserăm prin ani cuceritorilor romani, dar cât de mult ne-am întristat când hoardei ne-au abandonat. Din glie sărăcite gloate până în ceruri spulberate, s-au regăsit pe-un drum de veci ce e al robilor, și, deci, se vor roti așa întruna ca soarele prin nori, ca luna... Am plâns la nunți și cumetrii... și n-am știut de sindrofii, ci doar odat' ne-am bucurat: când ocupantul a plecat, fiind convins, în fine, rusul că i se-apropia... Apusul. Rotații, revoluții și... mai trece-o noapte, vine-o zi, mai trece-o iarnă grea și iară vom mai avea o primăvară și ne-om roti așa întruna ca soarele prin nori, ca luna... _____________________________________________________________________ Rugă Statornic mi-e gândul la Tine, că Aci nu-s bucurie-întristare, speranța stupidă în ziua de mâine, ci numai uitare. Aci nu-s partide, politică, având cerbicia lui "care pe care", iar timpul nu e decât o duminică, e numai uitare. Neexistând nici o proprietate și nici patima de înavuțire, nimeni nu se zbate pentru dreptate, nici pentru iubire. Vei șterge stigmatul atâtor vecii, povară amară din genealogic, damnarea absurdă - ntrupată-n copii, blestemul ilogic. Primește-mă, Doamne, la Tine, în fine, lăsând pe pământ bucurie-ntristare, și morții de ieri, speranța în mâine, și-acea neuitare... _____________________________________________________________________ Din nesfârșită milă... Din nesfârșită milă, codre-al meu, ne-a-nvrednicit cu tine Dumnezeu, care prin mii de senzori pune glia să ne vegheze-n taină veșnicia. Minunilor tu cheie ești, de cod, izvod când ne dezlegi după izvod, ca din întunecata rădăcină să scoatem toți strămoșii la lumină. Cu tine frați, nu ne-am urnit din loc în căutarea vreunui alt noroc, ci-n calea pustei amenințătoare am tot rămas cetate de-apărare. Chiar dacă-n scorburi de stejari și paltini năpârci proliferează și păianjeni, și stau la pândă pricolicii, surii, în hrubele cu mumele-pădurii, la semnul nu știu cărei vrăjitoare miresmele adie-amețitoare, și mierle cântă, și privighetori din zori neodihniți până în zori. Psalmodiază greieri noaptea-n vițe, în luminișuri ies la dans crăițe, poetice izvoare cântă-ntruna, dar mai ales când se ivește luna. Tu zâne pui să ne ațâie drumul, năluci ce ne îmbată cu parfumul mormintelor din care viața nouă răzbate cu Domnițele-de -Rouă. Ne irosim cu florile-n semințe, ne-ncercuiesc inelele-sentințe și coborâm cu-a vieților povară să odrăslim din rădăcini de țară. Căzând mereu și lăstărind mereu, la sânul tău mă regăsesc și eu, reînviat din trunchiul izbăvit, cu-ai mei întinerit, la nesfârșit, nevrednicul - astfel învrednicit... _____________________________________________________________________ Și eu, și tu... Și eu gustai „așa pahară” din „proza” care „mă-nfioară”: șantaje,-nșelăciuni și mită, speranța asta decrepită, patroană fiind întotdeauna și pretutindenea: minciuna. Am dus mereu războiul mut c-un diavol negru, roș și slut, sperând c-ar fi un ultim zbir din Casa Albă de Sybir..., dar sunt tot rob cu neamu-mi trist și-l tot răbdăm pe Anticrist batjocorind atâtea vieți din iuți și scurte dimineți... În gropnițele mele-nchise eu am poveștile nescrise, mireasma florilor ucise și a atâtor vise, vise... Mi-aleg din locuri tăinuite tristeți nehirotonisite de dup-acorduri, bâlciuri sparte, o pagină s-adun la Carte... Citindu-mă, te recunoaște și scri-o, scri-o mai departe: în România ce renaște e-a unui neam fără de moarte! _____________________________________________________________________ Doină Jelui-m-aș și n-am cui, că-n tărâm ca și silhui parc-am fost ai nimănui, când prin vremi învolburate hoarde euro-asiate ne-au făcut din ziuă noapte. Ajunși până-n pragul ușii, (două'șitrei, luna cenușii), hușii brun-roșcați, țuhușii, ne-au adus ca viitură „democrată” dictatură, cultivată doar cu ură; „tot fanarul, toți iloții, toți formară patrioții”, cu carnete roșii, hoții. Și în mare-ncrâncenare, cu cei din „Soare-Răsare” ne-au făcut țara-nchisoare. Jelui-m-aș către-Apus, însă nici aceștia nu-s cu nimica mai presus. Pentru pacea dumnealor ce-nsemna înc-un popor lăsat pradă hușilor?! Astfel frați adevărați ne-au fost ba înstrăinați, ba-n catinuri masacrați. Ca puteri imperiale, insensibile la jale, și-n cinisme criminale, și de una, și de alta ne-au vândut ca sclavi la Yalta (ca să-ncerce-apoi și-n Malta). Astăzi ca și altădată lumea-i tot manipulată de voința lor mascată. Dar de când e lumea lume n-a fost un imperiu-anume să nu fi pierit în spume. Cât primjedia mai ține, Doamne, dă-ne de rușine, lacrimi să vedem mai bine, că nădejdea-i doar la Tine! _____________________________________________________________________ Inspirație Și când mă tot întreabă unii spre a afla cum mă inspir, le spun că am un chilipir la fundul lumii și-al genunii. Acolo vine un Trimis la miez de noapte și-mi șoptește câte ceva pe românește, de parcă mi-ar vorbi prin vis, iar eu notez ce e de zis. Și după ce mă părăsește, prelucrez totul cu dichis... _____________________________________________________________________ Vine un ceas... L-aud la stâlp și-mi este imposibil în rândul lumii să mă mai închipui, iar timpul dus e-n veci ireversibil și a-nghețat clepsidra cu nisipu-i... Măcar castel să-mi făcut la Ciucea... Dar de puținul meu s-alese praful... Tot ce rămâne-n urma-mi este crucea cu numele-ncrustat și epitaful: „Aici își duse bietul pribegia și ostenelii sale-i puse cruce; și tot aici și-ncepe veșnicia: Tu, iartă-l Doamne, și fă-i somnul dulce și-a lui să fie toată-mpărăția!” _____________________________________________________________________ Singurătate... Sunt milioane-n orice galaxie, de stele mijlocii, cum e a noastră, iar dac-o oază tot e în pustie, așa-n sistem e și planet-albastră. Și milioane ard, de galaxii, în absolutu-ntunecos, de gheață; e-o fugă înspre roșu, de vecii, și nesfârșitul colcăie de viață. Dar în ungherul stăpânit de Soare ne-a-nchis Divinitatea într-un cod și-ntr-o pojghiț-albastră, protectoare, să năzuim mereu spre... antipod. E-atâta liniște în dmbrăvioară ca într-un basm ce încă nu s-a spus, când eu cobor spre steaua mea polară visându-mă la polul ei opus... _____________________________________________________________________ Învățătorul E clar că cineva m-a hărăzit să luminez în jur ca dintr-un sfeșnic, dar dac-arzând mă simt preafericit, ce să mai zic de Cel ce Este Veșnic?! _____________________________________________________________________ Datul... Că m-am născut, eu nu am nici o vină, și nici măcar c-am supraviețuit: din curiozitate genuină am tot trăit pe cât am și murit. _____________________________________________________________________ Credința de apoi... Prea Bunul Dumnezeu, Atotputernic, m-a îndemnat să nu zic despre Sine, și m-am simțit atâta de nemernic, că am vorbit mereu numai de mine. _____________________________________________________________________ „Toate-s vechi și nouă toate...” Când s-au rupt zăgazurile și s-a pornit hononoiștea, a fost antrenată cu necazurile și toată gunoiștea. Și ca să nu ne bată revoltător vederii cam cine fuseseră hârciogii și bancherii, și-au împins oportuniștii la chei, odraslele din eșaloanele doi și trei... Palatele din veac neîngenunchiate au fost dezafectate sau demolate, în timp ce vilele bananiere au împânzit un pământ îndelung sărăcit. Și aurul a curs și curge-n afară ca sânge din trupul rănit, iar limuzinele se zbenguie, zboară la infinit, nestingherit, nestingherit. Valuri întunecate de lăcuste s-au stârnit din pustiuri și puste, și trec peste noi ca și vremurile „noi”, hononoi, încât moșia ajunse dezmoștenită și devastată, și pângărită. Mafiile proliferează în subterane ca șobolanii, bade Ioane... Și totuși, nicăiri ca aici n-ai să vezi niște castani lăcrimând amintiri peste acești străbunici care au încremenit ca și timpul, pe bănci... Cale de un veac se aud florărese-țigănci, iar calici, cu mâna avară așteaptă bănuțul să cadă din zori până-n seară, la colțul de stradă. La cârciuma mare, din deal, pe-un larg trotuar se vând mititei la grătar. Pe aici își fac veacul femei rău famate, ghiorlani fandosiți, și șomeri miluiți, și câini vagabonzi și pisici. Mai trece și schimbul de-amiază din vechea uzină, c-așa se distrează în zi de chenzină. Pe urmă plebeii coboară spre bloc-celulare, și parcă-s viețașii ce seară de seară visează un soare-răsare, și-o casă de țară. _____________________________________________________________________ Visul ascet... Este mirabilă lumină, curată și odihnitoare, curgând din vieți anterioare spre câte încă au să vină; și e peste genunea nopții punte ușor tremurătoare, un loc divin de îndurare în care-mi regăsesc toți morții cu-aceea lumină lină, lină, vestindu-mi viața viitoare... _____________________________________________________________________ Psiho-pedagogică... Pe sole și fertile, și străbune mai pretutindeni vezi adeseori cum cresc cucute-amare, mătrăgune printre împărătești, suave flori. Nu brazda e de vină, și atunci tot înțelesul poate să îți fie chiar în semințele ce le arunci amestecate astfel din vecie. De nu apari cu sapa printre ele, îți este frumusețea sufocată de înmulțirea buruienii rele... (Altă morală nu e... deocamdată...) _____________________________________________________________________ În Þara merelor de aur... Aveam ca și la-mpărăție grădini cu merele de aur crescând din strămoșească glie, și nu iscate de vreun faur. Dar vestea dusă prin mulțime și luată semn prea minunat, a adunat și golănime, și zmei cu gândul necurat. Azi merele mai sunt în basm - simbol de inutilitate, că furii cu al lor marasm și-au pus piciorul și pe sate. Ne fac întruna negre zile, de nu le mai pricep pricina, fie răpind acum copile, fie luându-ne... lumina. Și-astfel în Þara Românească în care toate-au mers pe dos tot așteptăm ca să se nască și dintre noi un făt-frumos. _____________________________________________________________________ Tot despre „niște țărani”... Era cam pe la prânzul mare când ei, în marginea pădurii, au așternut niște ștergare, punând pe ele de-ale gurii. Și în genunchi au murmurat, cu ochii căutând spre cer, o rugă ce s-a înălțat ca dintr-un ancestral mister. Iar pe drumeagul plin de soare au și văzut un om venind, abia ținându-se-n picioare de prea slăbit, de suferind. - Bun lucru! - a zis, și poftă bună! - Mulțam! și rămâneți puțin, ca demâncarea împreună s-o îndulcim c-un strop de vin. - Acum când seceta e-n toi și traiul vi-i atât de greu?! - D-apoi ne-om descurca și noi, că mare-i bunul Dumnezeu... Și după ce-au gustat din toate, el le-a urat s-aibă noroc de roade și de sănătate, și-a luat-o-nseninat din loc. Curând nici nu s-a mai văzut, de parcă l-a-nghițit câmpia... „Îmi pare un necunoscut și totuși nu...” - a zis Măria. Apoi și nori s-au adunat și-au slobozit ploaie fertilă, cum Dumnezeu de mult n-a dat. Părea că le-ar fi plâns de milă. Și-a zis și Ion tot a mirare: - Nevastă, știi ce mai cred eu? Că n-a fost om, ci încercare trimisă tot de Dumnezeu... _____________________________________________________________________ Anticomuniștii din Munții Făgărașului D-lui profesor I.G. Ogoreanu! Ei au căzut ca brazii-n vijelie și, făr' să vrea,-n cădere i-au rănit pe cei rămași ca mărturie vie a timpului cumplit descumpănit... Ne-nduplecați, neîndoiți, s-au frânt, din rădăcina lor să odrăslească în cursul vieții pururi neînfrânt urmași de nemurire românească. Bătrânii trunchi ce-au rezistat pe piscuri cu putregai iluminează noaptea ca niște neclintite obeliscuri, unde-a murit, în lanțuri, libertatea. _____________________________________________________________________ Alesul lui C. Coposu! Viața-i îndelung jertfită în clipită de clipită e-o Coloană Infinită. Geaba-ncercă boaite slute niște laude scremute, că în mlaștină tot pute, când, acolo, sus, mereu, El șade cu Dumnezeu și cu Noi, scăpați de greu... _____________________________________________________________________ Când s-a-ntors tata din război... A fost mama bucuroasă c-a ajuns teafăr acasă, și a vrut ca să îi taie un cocoș pentr-o tigaie. I l-a dat cu un topor... „Eu, femeie, nu-l omor!”... Dar l-a luat, l-a mângâiat și în sus l-a aruncat: „Du-te și vestește zorii ce-i așteaptă muritorii”... „Atunci scot de prin găleți trandafiri și-alte bucăți, și-aduc vinul sângeriu ce-ți plăcea de când te știu”. „Îmi plăcea, dar nu-mi mai place, nu vreau roșu... și... dă-mi pace! Cât oi zăbovi, prin lume, nu îmi trebui nici legume, că și ast-ar însemna să ucid spre-a mă salva”. „Ia oleacă de colastră de la capra ast-a noastră”. Dar când s-a uitat spre ea, iedul ei de zor sugea, și-atunci tata a plecat parcă mai îngândurat... _____________________________________________________________________ Destine paralele Prințesele ne țin la sindrofie să jubilăm o seară-n preajma lor. Au nestemate dintr-o colonie, superbă art-a unui biet popor. Păcat că-n diamante nu transpare destinul mișcător al pietrelor: s-au zămislit sub presiuni stelare, s-au lămurit numai în focul lor. Și ce durere poartă în rețele moleculare, și-n cristale reci... Reverbereaz-un soare-nchis în ele întinerit de jalea lui de veci. Dar ce căldură, câtă libertate de fantezii pe chipurile vii!... Prințesele și ele-s nestemate ale divinei Lui inginerii. Ne cheamă, de aceea, împreună în strălucirea, vie-a ringului tot Dumnezeu, și numai să ne spună că fiecare e cu lumea lui... _____________________________________________________________________ Scoici de perlă Când se strecoară-n fel și chip în scoici și fire de nisip, ele cu-ntregul lor fief le izolează-ntr-un sidef de-o frumusețe răpitoare... Și-așa se nasc mărgăritare. Dar vânători de nestemate coboară prin cernita noapte, cochilii sfarmă, milenare, și taie-n viu, scot pietre rare. Iar dacă valurile poartă o lume din adâncuri, moartă, în schimb a perlelor sclipire izvor e, de îmbogățire. Nu știu domnițele stilate din'nalta lor societate că fastuoasa lor mândrie reflectă-n fond o... tragedie. _____________________________________________________________________ Ieșirea din noapte Când lumea doarme ca-ntr-un vast sicriu și timpu-ncremenește în pustiu, tot cerul înstelat îmi pare-al meu și-mi este dor nespus de Dumnezeu. Stă Lucifer la pândă-n întuneric, cu crezul luminos încă-l mai ferec și mă revărs cu zorii-n biruință, că eu cu ziua suntem de-o ființă. De va cădea și noaptea aia grea, când voi vedea că nu s-o mai putea, spăsit mă voi întoarce către El prin luminos, miraculos tunel. _____________________________________________________________________ Buletin de actualități Masacre sunt, și foame-n multe părți, și pretutindeni, vânt de isterie; rampe răsar ca și în alte dăți și se întind imperii de chimie. Și crește și pustiul în Sahel, mai arde Orientul Mijlociu; se pregătește-o altă Challanger, iar Golful Persic este-un vast sicriu. Câțiva spioni căzură în cătare, sucombă câte-un cap, încoronat; parfumuri pier în marea de sudoare, iar liderii în... rai s-au exilat. Și ne anunță câte-un diplomat din vârful unor rampe de lansare că Estul și cu Vestul s-au cătat și au stârnit o avalanșă mare... (Însă în rest nimic nu s-a-ntâmplat pe linia-narmării nucleare). _____________________________________________________________________ Descântec cu apă ne-ncepută Apă-Mare, Doamnă-Mare, din veac tămăduitoare, lacrim-a lui Dumnezeu, miluiește-ne la greu! Înainte ca pământul să fi fost, era cuvântul maiestuos plutind pe ape, chip cătând să îl încape. Fii-ne-n alcătuire ca la început de fire, purtând duhul ce-a fost dat pentr-un rai imaculat. Prin descântec cele bune doar prin tine să se-adune, cum și duhurile rele tot prin tine să se spele. Ocrotind planeta noastră, ține-o-n cerul ei albastră, iar ca semn al marii mile, dă-ne ploile fertile! Subterana frenezie tu revars-o-n lumea vie a grădinilor în floare, în izvoare doinitoare! Fii în pieptul mamei dulce, când vrea pruncul să și-l culce, fă-te lacrimă, sudoare, și licoare-mbătătoare, iar în luptă-apă vie, elixir la veșnicie. Și mereu să ne rămâi fluviu sfânt, de căpătâi, ca din stropii de agheasmă să-nnoim catapeteasmă! Apă-Mare, Doamnă Mare, din veac tămăduitoare, tu ascultă-mi des... cântatul, cât sânt încă însetatul lângă fratele-necatul!... (Că descântecul e-al meu!... leacu-i de la Dumnezeu). _____________________________________________________________________ Dintr-o odă... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Și laudă libertății vântului ce leagănă ștreangul ce-așteaptă, și, de asemenea, necuvântului care se ține pe calea cea dreaptă. Și slavă celor din captivitate care, văzând cât slăbesc, tot mai speră, și acestui lagăr-societate - pentru temniceri o seră prosperă. La fel celor ce-au scăpat nestresați de tigva nemaipomenitului gânditor; laudă celor interesați și dresați și cutezanței punții suspinelor. Osana și acelora care ca pițigoii veseli se sinucid, pentru că au ajuns la închisoare fără să fi fost vreun motiv de partid. Laudă libertății lui Dumnezeu și supușilor care ucid monștri, și creștinilor care iartă mereu „greșelile greșiților noștri”... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . _____________________________________________________________________ Coșmar Se făcea o apă mare, înnoptată, stătătoare, iar deasupra, fără stele, cer de plumb și tinichele... Nici o boare, nici o floare, nu tu cântec, nu tu soare, ci tăcerea cea de jele, ca în cântecele mele... Îi vedeam prin bezna deasă cum se zbat, cum se îndeasă, dând din mâini și din picioare pe stomacul lor călare. Unde sunteți pomi în floare, Voi, frumoase domnișoare?! Și tu, verde-atât de pur, zări scăldate în azur, și tu, soare, în zenit, vreme bună de iubit?! Până, însă, mă trezesc la Județ Dumnezeiesc, îi tot văd prin bezna deasă, cum se zbat, cum se îndeasă, dând din mâini și din picioare, pe stomacul lor călare... (Mor și n-au o lumânare...) _____________________________________________________________________ Dedicație pe cartea de citire Tu ne ești ca nepoțel, un profetic clopoțel de argint, cu graiul viu, ce vestești lângă pustiu. Și cu triluri îngerești zi de zi ne-ntinerești, inspirându-ne-n neștire crezul întru nemurire. De-aia eu, de dragul tău, am prins razele din hău într-o carte ca un soare, să-ncălzească-n nopți polare. Cerul negru l-am spoit cu albastrul infinit și pe el din loc în loc ți-am prins stele cu noroc. Abia când vom fi departe, fă-te punte peste moarte să ne-o treacă îngerii când din Valea Plângerii vor purcede înspre noi la Județul de Apoi... _____________________________________________________________________ Și numai dup-aceea să mai mor... S-aud cocoșii peste nouă sate și inima cum ne-nfricată bate, s-aud din nou și cuci cântând în coastă, doinind din frunză tânără nevastă de-un dor cât veacul de izbăvitor, și numai dup-aceea să mai mor... Să văd grădinile din nou în floare, și satul tot ieșind în sărbătoare la Paști, de Înălțare, la vreun hram, chiar dacă el se cheamă și bairam, să mai apuc un Târg al Moșilor, și numai dup-aceea să mai mor. Să simt cât de frumoasă este viața, când urme las în rouă dimineața, să-i am pe-ai mei alăturea de mine întorși târziu din țările străine, să fim o Românie și-un popor, și numai dup-aceea să mai mor. S-ajung bătrân în ancestrala casă, mereu împodobită ca mireasă, să simt că fulguirea preacurată peste zăpezile de altădată e giulgiu de odihnă tuturor, și numai dup-aceea să mai mor. Să mă întorn, oricât mi-ar fi de greu, cu gând curat și duh la Dumnezeu, încât să nu îmi poate fi rușine la Judecata Mare care vine. Spre Lumea Lui să o apuc de zor, neregretând c-a trebuit să mor. _____________________________________________________________________ Vedeți, boieri, dumneavoastră, că nu noi... Romanii ne-au furat Dacia, cu toate comorile, și cu munca silnică a primelor veacuri, pentru a-și împodobi cadavrul... Și cu ce s-au ales până la urmă? Iar pe noi ne-au lăsat pradă hoardelor, nevoiți fiind să supraviețuim, știți dvs. cum... Ca să ne numiți acum slugi hoațe, și să nu ziceți nimic de tirani... Huni, asiro-chaldeeni, fenicieni, arabi, macedoneni, turci, etc., etc., au furat țări și au făcut imperii... Dar ce a mai rămas din ele? Pretutindeni hapsâni și slugi hoațe! Ba mai este și aurul nerușinat din coroanele moștenitoare, și bijuteriile huzurului levantin, strălucitoare ca blestemele săracilor... Englezi, ruși, olandezi, spanioli, francezi, portughezi, nemți, etc., etc., au furat mai mult sau mai puțin subtil, țări și popoare, împânzind lumea cu mafioți, diplomați și cu slugi hoațe... E adevărat că ne desfată și nouă vederile cu bogățiile și iubirile lor ce strălucesc mai abitir decât sângele din scăpărările armelor... Ei au ajuns astfel caritabilii dezmoșteniților și ne învață cu perfidie cum să ne închinăm noilor zei... Dar noi rămânem niște slugi hoațe și surde, care-și visează libertatea pe care niciodată n-au gustat-o. Înțelegeți și dumneavoastră de ce nu mai avem încredere în nici un stăpân bun!... Pentru că el niciodată nu s-a arătat... Cu atât mai mult acum... _____________________________________________________________________ Primește, Doamne, darul și-l sloboade... Vocabulele risipite-n tină le-am scos la văz podoabe de lumină, dar aș fi vrut la modul ideal să le găsesc și lor un piedestal. La față noi nicicând nu Te-om vedea, dar pân' la Dreapta Judecat-a Ta, milește-Te de noi câte un pic și-agață daru-n degetul cel mic. Cu binecuvântarea Ta-l sloboade mereu îngenuncheatelor noroade! _____________________________________________________________________ Dă-te-aproape, neamule! Versuri luați fără de frică, ale voastre fie toate! Nu v-aduc hopa-mitică, nici sfârleze colorate. Vi le dau pe încercate, din profundă datorie; am aici doar sublimate de-adevăr și fantezie. Teamă dac-aveți de moarte sau un alt fel de angoasă, câte-o filă luați din carte și serviți-o după masă. De vă-ncearcă iar coșmaruri și vă merg toate pe dos, luați aceste sfinte-daruri să visați apoi frumos. Iar când vă-mpresoară geruri și în suflet bruma-i groasă, dau o fugă până-n ceruri și-aduc soarele pe masă. Pentru cei ce se îndură sunt doar hrană sufletească, strop de cuminecătură-n scurta trecere lumească; umilite rugi de-osana întru Lumea cea de Sus și un vin găsit la Caana după ce-a plecat Isus. Luați această poezie pururea fără prihană, că v-o dau pe datorie, la săraci - și de pomană! _____________________________________________________________________ Măndel Celor de sub talpa țării! Lăsând în pântecul soției copilul, tatăl tânăr moare la nu știu câta confruntare pentru-ntregirea României. La câțiva ani și mama-i moare de sărăcie, neputință, lăsând neprihănită ființă să viețuiască la-ntâmplare. Și fiindcă Mandea s-a chemat femeia care-l zămislise, când și poreclele-s permise, Măndel i-au zis cei răi din sat. Vai, cât necaz i-a provocat acest cuvânt răutăcios, că lumea i-a părut pe dos și el de ea s-a depărtat. Din neam, l-a luat un oarecare, ci numai din mărinimie: și s-a-ntâmplat așa să fie: că s-a făcut copilul mare. s-a-ntors, când s-a văzut flăcău, la gârbovita lui căscioară dintr-un umil ungher de țară, că ea fusese cuibul său. S-a apucat de treabă-ndată: a reparat-o, văruit-o, într-un cuvânt: a primenit-o, cum nu fusese niciodată: cotețe, garduri de nuiele, câteva cloști și o căpriță, și pomi a mai plantat, și viță, gătea și s-a-nvățat să spele. Dar n-a putut să se însoare... Fiind atâta de sărac, el n-a fost nimănui pe plac, vreau fetele băieți cu stare. Venind și vremea de armată și un război nenorocit, el ca orfan era scutit, dar nu s-a mai desprins de gloată. Când s-a întors, avea o cască de multe gloanțe ciuruită, și o manta tot găurită pe-un trup ce arăta de iască. L-am întrebat: „Nene Fănică, știi câți dușmani ai împușcat? Se vede că i-ai înfruntat întotdeauna fără frică...” „N-am omorât nici un creștin, că erau oameni tot ca noi, forțați să meargă la război, în loc să stea lângă cămin”. „Păi, legea e: care pe care! De nu-l omori, te-omoară el. Uciderea e unic țel, altfel nu e nici o scăpare...” „Trăgeam și eu, dar numa-n sus, ca nu cumva să îi lovesc; era atât de omenesc să nu îl mânii pe Isus... Însă cei răi au jefuit și au ucis cu-ncrâncenare; și-au luat din mânăstiri odoare, pe mine Domnul m-a ferit. Ba să nu mint, am luat și eu o biblie s-o port cu mine. Din toți, eu am scăpat cu bine, că mare-i bunul Dumnezeu”. Și-au trecut anii cu duiumul, iar el trăia în sihăstrie din viața „care va să fie” și tot curgea la casa-i fumul. Însă-ntr-o zi află tot satul o veste care i-a surprins: că fără zarvă el s-a stins - și îi făcură comândatul. Măndel - ce mai român distins, în țara-n care domnii-njură și mulți judecători mai fură, fără să fie vrunul prins. _____________________________________________________________________ A fost iertat azi-noapte și Măndel... A mai murit azi-noapte-n sat un om... E ca și când pe-aleea seculară s-a prăbușit de Crivăț înc-un pom din prea puținii ce mai sunt la țară. La căpătâiul lui a zăbovit chiar moartea, hârca aia stacojie, scâncind că nicăieri n-a întâlnit, de când e ea, atâta sărăcie... Veghindu-i rămășițele inerte, i-am mulțumit că s-a milit de el și c-a putut, în fine, să îl ierte... (A mai scăpat de chinuri și Măndel!) _____________________________________________________________________ După Judecata-de-Apoi La Judecata-de-Apoi, scârbit de câte i-am făcut și-a întors fața de la noi și Marele Necunoscut... (Eram libidinoși și goi...) Degeaba suntem milioane, de n-are unde cădea acul, că nu-i nici-o speranță, Ioane: pentru-o vecie ne-a luat Dracul. (Văzând că Domnul ne-a proscris, și-a pus pe zeghea de mătase apocalipticul înscris: un 666). De-aia pământu-i colonie de muncă silnică pe viață, cu condamnați la... „datorie”, dar și cu tartori ce ne-nvață să scoatem bestia în față, ca să uităm de sărăcie... _____________________________________________________________________ Deșteaptă-te, române! Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, întoarce-te la muncă și-așează-te pe carte! Iar hoții și escrocii din țară dă-i afară, că ne făcură neamul, întruna, de ocară. Deșteaptă-te, române, în ceasul de apoi și-aruncă-ți bolșevicii la lada de gunoi. „Concepția” e trasă pe linia cea moartă, oricât ar renova-o, în veci nu se mai poartă. Deșteaptă-te, române, că ai dușmanii-n coastă, de vei dormi și-acuma, doar moartea te adastă. Deretică-n ogradă, fă ordine-n hotare, periferia mut-o în Insula cea Mare. Deșteaptă-te, române, și vezi pe cine-alegi: ce-arunci acum în țarini, aceea și culegi. Să nu ni se mai spună c-avem instinct de turmă, mai dă-ne, Doamne, mintea aceea de la urmă. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, c-anevoios e drumul, iar ținta... ce departe!... _____________________________________________________________________ Poltergaist... Nu știe nimeni ce e-n casa mea, că toate se petrec după perdea... Când sting lumina, vine pe furiș un tânăr „tare singur și pieziș” ce-mi reproșează tot mai violent că nu am fost cu dânsul mai atent: că datorită lașei mele firi el a ratat vreo câteva iubiri și că-i stingeam imediat scânteia cu care îl marca ades femeia. - Astfel m-ai sărăcit, cum bine, știi, de cea mai mare dintre bucurii... Apoi, știind că-s bun de tot la carte, nu mi-ai recomandat o facultate mai acătării, și m-ai îndemnat s-ajung profesor chiar la noi în sat: „... că-i minunat să faci apostolat în acest loc de Dumnezeu uitat:” Îmi reproșează c-ajungând la vatră, se întorcea în epoca de piatră, că intelectualii cu cădere erau închiși de proștii la putere, când comuniștii ațâțau țăranii, că numai cei cu carte sunt dușmanii care provoacă traiul lor cel greu, de iau la ziua-muncă doar un leu. - Nu vezi că și acum mai sunt sechele ale acelei propagande rele? Când iau concursul, candidații sunt cei mai deștepți copii de pe pământ, iar când nu-l iau, nu este vina lor, ci pricina e-n domnul profesor. Disprețul ciocoiesc este prezent și-n viziune-acestui parlament: suntem pe grila de salarizare în coada cozii, nu din întâmplare. Sunt furios că nici măcar acum tu nu observi perdelele de fum ce-s aruncate cu o rea-credință: să se tot fure, fără vreo privință. Și câte alte nu mi-a reproșat, de parcă numai eu sunt vinovat că-n țara asta e harababură și că se-njură-ntruna și se fură... - Dar cine ești, de mă întorci pe dos?! (l-am întrebat la fel de furios...) - Eu sunt tot tu!... (răspunse cu tristețe, nu cel de azi, ci ăl din tinerețe... - De ești tot eu, mai vreau să te ascult deși-s „bătrân ca iarna” sau „am murit demult”... _____________________________________________________________________ Rugă pentru toată nevoia De tragi zăbranic negru peste soare ca să slobozi pe floare iar ninsoare, de vestejești temeritatea ierbii când zac de dorul primăverii cerbii, și de m-auzi plângând închis în vis, Tu nu îmi hărăzi vreun paradis! De Te-nfierbânți de vreo mânie-n vară și-n loc de ploi verși pară peste Þară, de se așează foamea iar scâncind, la masa mea ca la un om de rând, chiar de m-auzi plângând închis în vis, Tu nu îmi hărăzi vreun paradis! Și dacă cerni pe trista-mpărăție a toamnei o lumină pământie, și-n patru colțuri pui cu-amărăciune corbii-străjeri clipind cu-nțelepciune, îngăduie-mi cu harul Tău prea Sfânt zăbavă-nfrigurată pe pământ! Iar când în iarna aia solitară voi zgribuli cu ciorile pe-afară, în nesfârșita Ta milostivire mai lasă-mi doar o șansă de-amăgire: ca în acest ungher uitat de Þară să pot visa la înc-o primăvară... Și nu mă claustra în paradis: trăiesc privațiunea voluntară, dar m-obsedează fructul interzis... _____________________________________________________________________ Neant... Sunt absorbite cu lumina în găuri-negre-atâtea vise, reconfirmându-ne pricina infinităților închise. Și totuși nu-i de conceput cum stă în sine Nepătrunsul ca-n moarte veșnicu-nceput, și nici de ce-s captiv într-însul sau de ce-s scroafele la rut... _____________________________________________________________________ În fine... Îmi rânduiesc și eu din „roase plicuri”, ca și Mihai, „trecutele nimicuri”. Cu gândul bun și pururea postum îmi pregătesc puținul pentru drum, că-s nevoit la ora cea târzie să prind o cursă pentru... veșnicie. _____________________________________________________________________ Ce ironie-a soartei... D-lui Solana!... Români, este-o cumplită ironie să-i tot bravăm pe cei ce ne-au ucis, că, dacă suntem azi o Românie, e-un nume ce străinii l-au decis. Să nu uităm că dacii an de an s-au răsculat frizând identitatea, când neînduplecatul lor dușman le-a pus în lanțuri limba, libertatea. Să nu uităm că ne-a călcat urgia migrațiunii euro-asiate, că-i de mirare cum că România, a străbătut milenii blestemate; că-n Orientu-acesta-n orice timp și mari, și mici puteri interesate făceau din noi moneda lor de schimb și ignorau reala unitate. N-a fost suficient c-o veșnicie, de libertate noi am fost bolnavi, că de alături altă-mpărăție mințea în gura mare c-am fi slavi. Din mlaștină ieșind acuma Ursul mai tremură pe labele-i de lut; chiar dacă unii îi promit concursul, el nu mai e o fiară de temut. Dar turcii sunt cu grecii-n antipod... La marginea prăpastiei doar noi am mai putea să fim un cap de pod într-un absurd, dar virtual război. Atât de bine ne cunoaște-Apusul, c-aici mănâncă și își fac siesta; apoi se-ntoarnă la Strasburg cu ursul spunând c-au perfectat la... Budapesta. Români, este-o cumplită ironie să-i tot bravăm pe cei ce ne ucid; n-am străbătut o neagră veșnicie ca s-o-ncheiem c-un jalnic suicid. Nu vrem să fim în Nato lor doar scut! Și nu-i prea greu atât de priceput... _____________________________________________________________________ Ultima ispită „Cu-adevărat de ești Cristos, înfăptuie ce se cuvine: în ceasu-acesta dureros salvează-Te măcar pe Tine!” Disimulându-și Nepătrunsul, cu milă l-a privit, ferice; „Tu, iartă-l, Doamne, și pe dânsul, că nici nu știe ce mai zice, tâlhar fiind, și-ncă pe cruce...” _____________________________________________________________________ Aurea mediocritas... Între prăpăstii idioate și piscuri senzaționale se tolănesc la soare gloate tot despuiate, senzuale... Mi-e milă de inconștiența cu care vremea și-o omoară, și că, în fond, suficiența ajunse cvasiplanetară; că toată viața lor umilă în mare zgomot și-o consumă interpolându-se pe-o grilă ce la senzații se rezumă. Nici vorbă, dar, de vreo căință că-s în banal surghiunuiți... Totuși cum este cu putință că toți tâmpiții-s fericiți?!... (În timp ce-aleșii-ntru Ființă sunt ponegriți de troglodiți... Și pururea nefericiți...) _____________________________________________________________________ Aristocrații... Moto: „Poporul suntem noi, ci nu tagma jefuitorilor!” Ei spun că de la prinț în sus e traiul cel spectaculos, când e ușor de presupus că nici nu știu ce e pe jos. Fiind notorii monumente la un destin fraudulos, nu recunosc că moralmente e Josul Sus și Susul-Jos... _____________________________________________________________________ Ionii La foarte multe boli din veac doar ionii vă mai sunt de leac, și pentru asta pun temei faptul că-s și eu printre ei... _____________________________________________________________________ Ultima lecție Și făzănița le-a șoptit că ar urma acum „Salvarea”... - Voi stați precum am stabilit până îmi auziți chemarea!" (Ei i-au promis printr-un clipit) Dar cu privirea după pui n-a observat un uliu care, părând hai-hui de felul lui, era săgeată-n fulgerare, un ucigaș ca uite-l-nu-i. Trântind-o, ochii el i-a scos, iar ea, în cangele lui dure țipa atât de dureros... Puii erau deja-n pădure, dar lumea s-a întors pe dos. Înfricoșați o auzeau cum plânge biata și-i deplânge, când prin frunziș lumini curgeau ca șiroirile de sânge... (Târziu, ei tot mai așteptau)... _____________________________________________________________________ „Iarna-i grea, nevasta-rea...” Eu fir cu fir..., (să nu te miri!), am strâns pân-a-nceput să cearnă, cu greu, un car de amintiri, să am ce rumega la iarnă... (Majoritatea - trandafiri!)... _____________________________________________________________________ „... Bat clopotele, Mitică...” Cresc cucute din țărâne, pir și bir în loc de grâne, iar din toate ne rămâne un „deșteaptă-te, române!” Urlă lupii-n deal la stâne, n-avem bani, n-avem nici zâne, ci zmeoaicele hapsâne și-un „deșteaptă-te, române!” Moștenirile bătrâne - stâne, grâne și ce zâne! - trec hotare, dar rămâne-a- cest „deșteaptă-te, române!” Mafiile-aici stăpâne vor Reforma s-o amâne inventând la mii de frâne; tu „deșteaptă-te, române!” _____________________________________________________________________ Drum greu... Dându-mi un jilț dintr-un amvon, (patron e-Acolo Dumnezeu), mi-a spus să-l duc în Partenon, pe locul gol, care-i al meu... (Dar drumul e extrem de greu!) _____________________________________________________________________ Supoziție Și dac-ar fi adevărat că doar cu hoți și cu tâlhari romanii au colonizat o Dacie de tributari, atunci am spune-o răspicat că juzii lor prea lăudați, în acest caz s-au înșelat cu-atât de mulți nevinovați... (Noi de-asta suntem revoltați!) _____________________________________________________________________ Paralelă... Luna ce-a căzut în baltă o beau boii și orbeții, dar rămâne cealălaltă: se adapă-n ea poeții. _____________________________________________________________________ „Catedrala neamului...” Cătăm mereu un loc de mânăstire, cum altele pe lume încă nu-s, cu hramul întru-a noastră Mântuire, că s-ar putea să vină iar Isus... _____________________________________________________________________ Între Apus și Răsărit... Între Apus și Răsărit sunt bezne, pâcle și e fum: ce bine e că ne-am trezit și că,-n sfârșit, pornim la drum... _____________________________________________________________________ Ion ăl Mare... Ion ăl Mare-i fiecare dintre noi cei goi și mulți, și poporul nostru care grămădește-n graniți munți. El păzește-un osuar unde și-a-ngropat comoara neamul său cel legendar sub o cruce grea cât țara. Și când dorm ai lui sub scut și sub lespedea uitării, „marele necunoscut” stă de veghe-n talpa țării. Nume ni-i de referință pentru Cartea de Onoare prin totala lui credință într-o Românie Mare. _____________________________________________________________________ Predecesorii Atâția străluciți predecesori mi-au fost și-mi sunt tot îngeri păzitori: „muti magistri” îmi șoptesc mereu prin pilda lor cum să devin un Eu. Ne-au înălțat cetate dintr-o limbă pe care nici vecia n-o mai schimbă și au statornicit niște fruntarii de care să se teamă toți barbarii. Ca și martirii s-au jertfit de sine ca tuturora să ne fie bine și-au întărit cu fiecare carte credința din cetate,-n bună parte. Mă regăsesc în ei și-s fericit că, semănând, nu pot să îi imit, și că, de fapt, acești predecesori îmi sunt cu faima lor... coautori. _____________________________________________________________________ Printre coloși Câteva puteri străine asmut fiarele de pândă, ca mai lesne să domine; „veghea” lor ne e osândă. Și exploatând erori din istorie, și schisme, întrețin niște orori, resuscit-antagonisme. Ca-ntr-o apă încropită unde mișună rechini, ne e țara împânzită de tot felul de străini. Sub pretextul libertății de opinii și conștiință, ne pun stavili unității de-obiceiuri și credință. Toată drojdia șovină o agită și-o excită; cică noi am fi de vină că e ea nefericită... (Noi, care de mii de ani n-am alunecat afară, rămânând "niște" țărani prea legați de-această țară...) Dar de dânșii strâmtorați am ajuns ca leii-n cușcă ce de foame-ntărâtați se mănâncă sau se mușcă. George, Constantin, Emil..., (câți din neaoșul decor!), după un amar exil, cică sunt români... de-ai lor. Astfel noi printre etnii luminăm precum o torță, suntem lumii mărturii de talente și de forță. Nu-i motiv de întristare că avem niște pistrui: ăștia toți dispar la soare și-n bătaia vântului. Teamă nu ne e, de-aceea, nici de ruși sau de germani, nici de hunii din Crimeea, și nici de americani! _____________________________________________________________________ Pată de lumină Și-n urma altei veri ratate ni-i soarele o amintire pălind peste arierate și ruinate cimitire. Numai o nuntă anunțată - cu amăgiți și-amăgitori - ne mai adună laolaltă să lălăim din zori în zori: cu lăutarul, tuciuriul, cercând ceva pe românește, ca firul apei prin pustiul care întruna se lățește. În casă tinerii-amândoi se dibuie peste măsură, când noi, afară, și mai goi, ne înecăm în băutură... Iar vremea sforăie-n noroi: o amețită târâtură... _____________________________________________________________________ Nu numai coșmarurile naturii... O existență ne-ntreruptă a unui neam superdotat: am supraviețuit prin luptă, cedând, ne-am și... imunizat. Altfel nici nu-i de explicat cum a putut să mai reziste poporul meu împuținat coșmarurilor comuniste. _____________________________________________________________________ Vanitas vanitatum... Miresmele cu trudă concentrate în prea sofisticate preparate, tristețea vrând să se înveselească prin tămâioasa noastră românească, festinuri ne-ntrerupte și nebune îmi spun că totul e deșertăciune. Călătoríi afară din cetate în paradisuri încă neumblate, sumatre și hawaiuri virginale, ingenui indigene umblând goale, și câte alte fantezii nebune îmi spun că totul e deșertăciune. Și premiul Nobel, cel mai mult râvnit de-orice viețaș autoosândit, și voga literar-demențială ce e patroan-acum universală nu ar putea nici ele-a nu ne spune că totul nu-i decât deșertăciune. Dacă destinul ne rămâne criptic pân'la impactul cel apocaliptic, și dacă vom avea prin Providență un cod cu totul nou de existență, doar poezia ne va mai rămâne ca o oglindă pentru iertăciune... (... Că numai ea n-a fost deșertăciune). _____________________________________________________________________ Dragi copii, După atâtea filme „bune” cu șoricei și cu motani prin care-ntruna vi se spune cât sunt ăi mari de prostovani; după atâtea filme-n care vedem triumful maiestuos al candidelor rozătoare, eu cred că ceva e pe dos! Tot răul ia adesea chipuri gingașe și surprinzătoare, ca-n multele videoclipuri cu ăla mic bătând pe-l mare... ... Că dintre șoareci, deseori - ce tristă situație! - apar atâția „creatori” de filme de-animație; (c-așa zic ei la impostori). _____________________________________________________________________ Latră câinii... Latră câinii în tuspatru hotare și mi-este urât, că și bezna e mare... _____________________________________________________________________ Gata! Din timpul dat mi-a mai rămas nițel, un prea puțin de-o rugă de iertare, că-n gura salvatoare de tunel bunicu-mi face semn cu disperare... (Mi-era de-o vreme-atâta dor de el...) _____________________________________________________________________ Optimism Blestemul vechi văd că se-ntoarnă, dar ne vom descurca și-acum: trecu și câinele prin iarnă, deși doar pielea-i știe cum... _____________________________________________________________________ Adevărul! Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză, de care pare-a încă nu ne trece, ne-ar trebui acum o superdoză de-ncredere și de conștiință rece. Un adevăr de care ne e teamă, că seamănă mai mult c-o-njurătură, e, dacă vreți să îl băgați în seamă, că nu se prea muncește, cât se fură. Se tem „aleșii” c-ar putea să piardă prin adevăr prea mulți din electori: mândrie și prostească, și deșartă, de-a ignora obșteștile rigori. Să recunoaștem, în sfârșit, păcatul că ne furăm căciula între noi, c-așa de izânit ne e electoratul, de parcă-i scos din lada de gunoi, că se tot fură, și, la fel, se minte când prea puțin în țară se muncește; cu-așa năravuri nu se dă-nainte, eu zic s-o recunoaștem... omenește. „Ei se prefac că dau, noi - că muncim”, ne-nțelegând că alta-i conjunctura; și uite-așa-nde noi ne păcălim, precum ne-obișnuise dictatura. Bolnavi fiind de vechea-ne psihoză, de care pare-a, încă, nu ne trece, ne-ar trebui acum o superdoză de adevăr și de conștiință rece! _____________________________________________________________________ Mă-ntreb Mă-ntreb de nu am în structură atomi dintr-un dezastru cosmic, de-mi pare viața asta dură, iar sensul ei așa pidosnic... Mă-ntreb de n-am fost fulgerat pe vârful stâncii, în furtună, și dacă nu am cutezat din foc ceresc să-mi fac cunună; dacă-n dumbrava minunată n-am fost de zmei și eu pândit, care de fiecare dată nu m-au învins, dar m-au rănit... Mă-ntreb dacă nu am în mine ceva din marii cruciați care-n dorința de mai bine au fost chiar ei crucificați; dacă în gropile cu lei n-am fost în ceasul mântuirii sanctificat de niște-atei, bătut cu pietre, ca martirii. Și-aud ca-ntr-un subsidiar cum dă răspuns Anahoretul, în stil familiar și clar, că sunt ce-am fost mereu: Poetul! _____________________________________________________________________ Sunt mândru... Aș fi putut să evadez și eu din lagărul acesta foarte greu. dar am rămas cu-ai mei în subterană, cu tricolorul fără de prihană, și cântecele noastre interzise, cu viețile ilustre, dar proscrise... Când dinspre Est bătea năpraznic vânt, noi supraviețuiam pe sub pământ, și de simțeam vreun zvon de primăvară, ieșeam cu toți pe-un povârniș de țară, înțelegând că Domnul nu ne pierde cât ne doinește-aceeași „frunză verde”. Aș fi putut să evadez prin codri, pe drum știut, bătătorit de lotri, însă-mi ieșea de fiecare dată în cale mama foarte-ngrijorată, ba câte-o fată-a noastră prea frumoasă, ba câte-o vorbă dragă de pe-acasă. Imperiali în vânzoleală mare preconizează lumi fără hotare, dar eu aud cum încă plânge daina în câteva enclave din Ucraina și ruga milioanelor de-afară ce se înalță tristă către țară. Ne ocrotește-acum Divinitatea și de aceea ne va fi cetatea repusă-n dreptul ei de-odinioară... Și mândru sunt că am rămas în țară și am servit-o-n pragul dimineții cu prețul libertății și al vieții. _____________________________________________________________________ |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy