această stradă
își înflorește zăpezile
regretînd mereu
lipsa acută a sentimentelor clandestine
și a cîinilor vagabonzi
iubirile rostite burghez
pătează din loc în loc asfaltul cu forme ciudate
rictusuri imbecile
terciuite sub pași
un fel de migrenă verzuie mișună
prevestitoare prin sufletul copacilor
atunci mă deschid
devin carte zburătăcită peste oraș
cuvinte pierdute peste acoperișuri de țiglă întunecată
singurătatea îmi fugărește umbra prin turlele catedralei
în această noapte
sînt trist ca un film de cartier cu final previzibil
deși există întotdeauna fisuri
în carnea clădirilor
cicatrici pe care le pot vedea numai eu