Și m-am întors la tatăl meu păstorul
Ca să mai sorb un dram de-nțelepciune
Căci prea devreme m-am zvârlit în lume
Și prea-ndrăzneț și ‘nalt imi fuse zborul

Din stâncile mândriei prinse-n ceață,
Orb nu văzui pământul că-i aproape
Și căutai un ideal de viață
Un vis deșart ce-mi stăruia sub ploape...

Ca să-l ating zburat-am în delir
Sus tot mai sus spre cer,
Dar mi-era frig și prea eram stingher...

Și tot atunci mirifica himeră
Spre care mă-ndreptam și-mi stăruia in față
A tot slăbit și a pierit în ceață,
Pe afeliu am fost o clipă efemeră.

Și m-am trezit căzând, zâmbind, necunoscând
Încă durerea unei căderi în gol,
Lăsând în urma mea precum bolidul
Șuvoi de foc în noaptea siderală,
Lumini ce colorau trecând prin zidul
Materiei, cromatica paletă boreală.

M-am prăbușit, dar n-am murit...
Căzând pe pat de flori, pesemne hărăzit
Mi-a fost să mistui încă mult în mine
Durerea unui ideal neîmplinit.

Eram întreg și sângele îmi clocotea în vine
Și răbufnea afară în lacrimi preschimbat,
Și am alergat spre locul din care am plecat
Cu capul sus odată, acuma aplecat.

Căci iată fiul, omul și acum rătăcitorul
Se întorcea acasă însângerat de vise...

De aceea m-am întors la tatăl meu păstorul
Deși știam prea bine că tatăl meu murise...


28 ianuarie 2005