Dacă aș avea aripi aș zbura pâna la soare,
aÈ™ ascunde ploaia printre gene
aș fura stelele și le-aș face munților cunună.
Aș picta marea pâna când mi-ar sângera sufletul de dor
Aș atinge curcubeul strigând de fericire
Aș ninge câmpia cu verde până când aș vedea speranța arzând.
Mi-aș colora obrajii de căldura verii înmiresmate
Și mi-aș ascunde irisul printre flori.
Nu mi-ar păsa de timp, nici de alții tot așa cum timpul fuge de mine mâncând pamântul,
iar celorlalți nu le pasă... de mine
Și totuși mâine poate va fi soare
Într-o zi de iarnă înfrigurată
Iar speranța îmi va cânta doina uitării și imnul renașterii din propria-mi cenușă.