1
cei mai noi prizonieri ai încăperilor umede
de când schițăm închipuiri pe cadranul fragmentat al emoției
după asemănarea siluetelor singuratice îmbrățișăm priviri animate de zbor
întrebându-ne cât mai avem până la graniță și pe lângă ai noștri se aleg certitudini
toate încercările de nor țipătul roșu al păsărilor curbând orizontul
calmul spart în ritmuri exotice
rebotezând depărtarea
între promisiunea unui tărâm facinant
și griurile îndoielnice în care ni se aleg zilele
femeia-copil încă mai știe
ea încă mai adoarme cuvintele
și se trezește în mine
dezgolind cerul purpuriu lângă un trecut avortat,
pașii țâncilor pe podelele din lut și pe tine
maestrul unui alt fel de a spune nu
când îl adeverești pe celălalt
privind în oglindă apatia în nuanțele comune
plivind cu palmele culorile strivindu-le de pânză
și-ți naști copiii acvatici din gheață
și din soarele negru pe care nu-l poți descifra
ce aglomerație dintr-o dată pe strada aceasta!
mi-am amintit cum se deschid ochii seara târziu
de ce e nevoie de cuvinte în tăcerea necuvântată
ochii se mai folosesc și în alte împrejurări bizare
dar despre asta vom vorbi altădată
tu în schimb îi droghezi cu plăsmuiri grave
uitând să îți alegi geamănul
să-i pui un nume și să-l porți prin călătoriile tale
abia șoptite
două profiluri însoțindu-se într-un alt fel de albastru
două tăceri înmugurind într-un alt fel de zgomot
doi oameni pe același urcuș prăfuit și vântos
iar dintre ei
numai unul va ajunge încă o dată
SUS
la începuturi
îmi imaginez în jocurile copilăriei un soare străbătând goliciunea acelor ani
o sferă incandescentă în căderea sa către unul sau către altul
în timp ce mâinile ni se transformau în ramuri fragede și seva lor se risipea pe pământ
lângă lumânarea aprinsă din fereastră farul tremurător din înserările de iarnă
o pădure golașă și o apă curgătoare
într-un colț doi oameni aplecați asupra unei cărți în care nu puteau citi viitorul
sau numai umbra lui cețoasă
o anume ingenuitate care străfulgera orizontul
pașii adormiților ridicându-se din venele noastre
și densitatea privirii care tronează peste toate acestea
să ghicim așadar
poate teama de a nu fi din ce în ce mai singur
în copleșirea peste măsură de dulce
sau căutătura ascuțită în ape gri-verzi-albastre
în zbaterea incorerentă în care ne întoarcem supuși fără un cuvânt
eu nu sunt decât trecătorul grăbit să scrie o nouă scrisoare
aceluiași nimănui care-l așteaptă în fereastră
oare mai poți să mă vezi?
cine se poate uita peste sine reamintindu-și totul?
96
să fi trecut deja un an un evantai deșirat de zile trăite parcă pe jumătate
fără curaj
încă un an și el continuă să renască în aceeași liniște
dintre notele vechiului radio Diamant dintre ternurile universului interzis
eu am plecat de acolo vineri și toate detaliile erau complete până aici
ea îmblânzitoarea fantastică a șerpilor muți
el călătorul îmbrăcat cu doi ochi arși și cruzi
definitio ad absurdum
și din nou liniștea într-o singură dimensiune
ieri mi-am cumpărat o carte frumoasă de retrăit
întru nedumerirea celorlați o poveste despre îngeri
o dualitate compromisă de pașii care se aud pe coridor
între timp ne ținem mâinele încuiat în casă
iar până la pasărea mansardă de obicei se zboară în pași lini
azi vom încerca un salt dicolo de pragul dimineții
care ne va găsi străini
ca printr-o ceață mulsă din ceruri tot mai vitrege
încotro mai respiră astăzi lumea cea prietenoasă?
7
două profiluri însoțindu-se într-un alt fel de albastru
două tăceri înmugurind într-un alt fel de zgomot
doi oameni pe același urcuș înghețat și vântos
iar dintre ei
numai unul va ajunge încă o dată
SUS
la începuturi