îmi beau yerba maté încet
păduri lacustre își furișează rădăcinile
în orașul adormit al ochilor mei
gustul unui nesomn purficator mă inundă
cu acorduri de jazz fără anotimp
fără amăgirea laconică a luminilor
orele mă părăsesc desuet nostalgic
de parcă este ultima dată cînd vor săruta
malurile abrupte ale sufletului meu
plouă simplu inutil rece al clipelor
de ce oare viața trebuie să fie prăpastie
pentru ca restul să fie zbor